Am terminat în Târgu-Mureş cartea împrumutată de la Olga, „Şi dacă e adevărat” de Marc Levy (prima carte pe care o citesc de acest autor), o carte foarte bizară în care după un accident mortal de maşină, o femeie, Lauren, medic rezident rătăceşte ca o fantomă (nu e o figură de stil) locuind în dulapul din baie până o descoperă în vechiul ei apartament, noul chiriaş, un anume Arthur (conduce un cabinet de avocatură), care se îndrăgosteşte de ea („să identifici fericirea când se află la picioarele tale şi hotărârea de a te apleca pentru a o lua în braţe…şi a o păstra. Asta-i inteligenţa inimii. Inteligenţa singură, fără aceea a inimii, este doar simplă logică şi nu e mare lucru de ea„) şi întreprinde o vastă cercetare asupra acestei zone obscure: coma (o realitate sau nici nu ştiu cum să-i spun, în care corpul trăia despărţit de spiritul ce-l anima şi-i da un suflet).
Astfel ajunge să o salveze de la eutanasie (că ce să faci cu o fiinţă nici moartă, nici vie?), răpind-o din spital cu o ambulanţă împrumutată de la tatăl unui prieten. Ideea e că ea e invizibilă pentru toată lumea, mai puţin pentru Arthur. După răpire, ajung în Carmel, la casa veche unde a copilărit şi unde i se revelează multe secrete păstrate de-a lungul anilor. Va fi sau nu descoperit de poliţie şi închis? Nu vă spun cum se termină, mai bine citiţi cartea.
Ideea e că fiecare trăieşte în lumea lui în carte, totul e să-ţi înfigi rădăcinile în pământul care îţi convine, niciodată n-o să le poţi trăi pe toate şi atunci e important să trăieşti esenţialul. Protagoniştii îl trăiesc („Uneori suntem neputincioşi în faţa dorinţelor, poftelor sau impulsurilor noastre, şi asta provoacă un chin deseori insuportabil. Sentimentul acesta te va însoţi toată viaţa, uneori îl vei uita, uneori va fi ca o obsesie. O parte din arta de-a trîi depinde de capacitatea noastră de a combate neputinţa. Asta e ceva greu pentru că neputinţa dă naştere deseori fricii. Ne anihilează reacţiile, inteligenţa, bunul-simţ, deschizând uşa slăbiciunii. Vei cunoaşte multe spaime. Luptă împotriva lor, dar nu le înlocui cu ezitări prea lungi. Gândeşte, hotărăşte şi acţionează! Să nu ai îndoieli, incapacitatea de a-ţi asuma propriile alegeri dă naştere unui anumit rău de a trăi. Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăţa să te cunoşti, să te înţelegi„)
M-a impresionat (sunt într-o perioadă mai sensibilă) foarte mult scrisoarea adresată lui Arthur de mama sa pe care a scris-o înainte de a muri de cancer. De fapt m-a emoţionat până la lacrimi.
„Arthur, scumpul meu băiat,
Când vei citi această scrisoare, ştiu că undeva în străfundul sufletului tău vei fi foarte supărat pe mine că ţi-am făcut această festă oribilă. Arthur, aceasta e ultima mea scrisoare şi, de asemenea, testamentul meu de iubire.
Sufletul meu îşi ia zborul purtat de toată fericirea pe care mi-ai dat-o tu. Viaţa este minunată. Arthur, ne dăm seama de asta doar când ea se retrage în vârful picioarelor, dar viaţa se gustă după pofta din fiecare zi.
În unele momente, ne face să ne îndoim de toate, tu însă să nu te dai bătut, sufletul meu! Din ziua în care te-ai născut, ţi-am văzut lumina din ochi care face din tine un băieţel atât de diferit de toţi ceilalţi. Te-am văzut căzând ţi ridicându-te strângând din dinţi când oricare alt copil ar fi plâns. Curajul acesta este şi forţa, dar şi slăbiciunea ta. Bagă de seamă, emoţiile sunt făcute pentru a fi împărtăşite, forţa şi curajul sunt ca două bastoane ce se pot întoarce împotriva aceluia care le foloseşteprost. Şi bărbaţii au dreptul să plângă. Arhtur, şi bărbaţii cunosc durerea.
De-acum înainte, eu nu o să mai fiu cu tine ca să răspund la întrebările tale de copil şi asta fiindcă a venit momentul să devii un mic bărbat.
În lungul periplu ce te-aşteaptă, să nu-ţi pierzi niciodată sufletul de copil, să nu-ţi uiţi niciodată visele, ele îţi vor fi motorul existenţei, vor alcătui gustul şi mirosul dimineţilor tale. Curând vei cunoaşte o altă formă de iubire decât aceea pe care mi-o porţi mie. Când va veni ziua aceea, împărtăşeşte-o cu cea care te va iubi; visele trăite în doi alcătuiesc cele mai frumoase amintiri. Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum. Iubirea are un gust minunat, aminteşte-ţi că că pentru ca să primeşti, trebuie să dai; aminteşte-ţi că pentru ca să poţi iubi, trebuie să fii tu însuţi. Băiatul meu, încrede-te în instinctul tău, fii credincios conştiinţei şi emoţiilor tale, trăieşte-ţi viaţa, n-ai decât una. De acum eşti răspunzător de tine şi de cei pe care-i vei iubi. Fii demn, iubeşte, nu-ţi pierde privirea care ne unea când împărtăşeam zorile. Aminteşte-ţi de orele petrecute împreună ca să tundem trandafirii, să scrutăm luna, să învăţăm parfumul florilor, să ascultăm zgomotele din casă pentru a le înţelege. Toate acestea sunt lucruri simple, uneori desuete, dar nu-i lăsa pe oamenii acriţi sau blazaţi să le denatureze, ele sunt tot atâtea clipe magice pentru acela care ştie să le trăiască. Aceste momente poartă un nume, Arthur, „minunarea”, şi numai de tine depinde ca viaţa să-ţi fie o minunare, cea mai mare savoare a lungii călătorii care te-aşteaptă.
Micul meu bărbat, acum te las, agaţă-te de acest pământ care este atât de frumos. Te iubesc, băiatul meu, tu ai fost raţiunea mea de a fi, ştiu cât de mult mă iubeşti şi tu, plec cu cugetul împăcat, sunt mândră de tine„.
Dar vai! 