Etica

Postez aici cateva din schitele dlui. lector doctor (pe vremea aia in 2007) Ungvari Zrinyi Imre de la cursul de Etica din anul III la Facultatea de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca pe care le-am gasit pe Gmail. Mi le trimisese la vremea aia impreuna cu notele colegilor la materia dansului. Ma bucur c-am mai aflat de unii colegi (mai bine spus, de unele colege) de care uitasem complet dar mai ales postez astea aici pentru ca nu vreau sa se piarda. Is idei faine, schite ale cursurilor la care tin si pe care ma bucur ca inca le detin in format electronic si in plus de asta, etica este, sa recunoastem un concept filosofic important, care aplicat in viata din zilele noastre (daca ne uitam in jur) e aproape pe cale de disparitie.

Concepte de bază de filozofie practică

1. Latura morală a convieţuirii sociale

2. Viziunea etică. Bazele filosofice ale comportamentului moral

3. Etica şi celelalte discipline normative

4. Fundamentele acţiunii şi a îndrumării vieţii

Teorii etice şi tendinţe de îndrumare a vieţii

5. Etica virtuţii. Caracter, menire şi unitatea vieţii

6. Etica normativă. Autonomie şi urmarea imperativelor

7. Etica valorii. Conexinile conţinuturilor valorice semnificante

8. Etica utilitaristă. Cea mai mare fericire a celor în cauză

9. Etica personalităţii. Etosul autoafirmării

10. Etica responsabilităţii. Grijă, alteritate şi solidaritate

11. Etica comunicativă. Posibilitatea bunei înţelegeri şi a colaborării

Posibilitate unei vieţi bune

12. Complexitatea factorilor determinanţi al itinerarului moral. Pluralitate şi relativism

BIBLIOGRAFIE:

  1. Aristotel: Etica Nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
  2. Augustin, Sfantul: Confesiuni. Ed bilingva. Bucuresti : Nemira, 2003.
  3. Boboc, Alexandru: Etică si axiologie în opera lui Max Scheler, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1971
  4. Cătineanu, T., Elemente de etică, vol.I-II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, 1987.
  5. Comte­Sponville, August: Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, Bucureşti,
    1998., Dreptatea, Iubirea.
  6. Fichte, Johann Gottlieb: Sistemul moralităţii

Partea a doua: Deducţia aplicabilităţii şi realităţii principiului moralităţii,

  1. Gadamer, Hans­Georg: Adevăr şi metodă. Ed. Teora, Bucureşti, 2001, Actualitatea hermeneutică a lui Aristotel, pp. 237-247.
  2. Habermas, Jürgen: Acţiune şi conştiinţă comunicativă, Ed. All Educational, Bucuresti, 2000.,  Însemnări la întemeierea eticii discursului, .
  3. Kant, Immanuel: Fundamentele metafizicii moravurilor In: Kant, Immanuel: Fundamentele metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972/ Ed. IRI, Bucureşti, 1995.
  4. Kekes, John: The Morality of Pluralism, Princeton University Press, 1993;  The plurality and conditionality of Values
  5. Lévinas, Emmanuel: Totalitate şi infinit
  6. MacIntyre, Alasdair: Tratat de morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998; cap. XIV­XV.
  7. Mill, John Stuart: Utilitarismul, în V. Mureşan, Utilitarismul lui J. S. Mill, Paideia, 2002.
  8. Nietzsche, Friedrich.: Despre genealogia moralei, Ed. Echinox, Cluj, 1993.
  9. Platon: Republica, In: Opere complete, Vol. 2. Editie bilingva, Ed. Teora, Bucuresti, 1998.
  10. Pleşu, Andrei: Minima moralia, Elemente pentru o etică a intervalului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
  11. Rawls, John, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971.
  12. Rorty, Richard: Contingenţă ironie şi solidaritate, Ed. ALL, 1998 / I. Contingenţă.
  13. Toma d’Aquino: Summa Theologiae. Prima pars. V. Despre bine în genere; VI. Despre bunătatea lui Dumnezeu

Williams, Bernard: Introducere în etică. Moralitatea, Alternative, Bucureşti, 1993

Curs 1: Acţiunea umană din perspectiva eticii 

– valorizări morale în expresii cotidiene: moral–imoral, corect–incorect, bine–rău,  diabolic, datorie, virtute–viciu, condamnabil, valoros, nobil, just– justeţe, responsabilitate

– probleme – motive conflictuale, situaţii ciudate, ne mai întîlnite,

– morala – relaţia reglementată, reflectată şi activă a omului exprimată în intenţii, obiective (scopuri), grijă sau neglijenţă, faţă de lumea înconjurătoare (natură, civilizaţie, cultură), semeni, colectivitatea sa/colectivităţile sale şi faţă de sine

– laturile acţiunii umane (cf. Jürgen Habermas: Vom pragmatischen, ethischen und moralischen Gebrauch der praktischen Vernunft, In: J. H.: Erläuterungen zur Diskusethik, Suhrkamp, 1991.)

1.) pragmatică (eficienţa acţiunii);

2.) etică (bunătatea acţiunii – ce trebuie să primeze?;

3.) morală (corectitudinea acţiunii – cum trebuie să fie realizată?).

– trei discipline ale filosofiei practice 1. Praxiologia (Teoria acţiunii eficiente)

2. Etica (Teoria binelui)

3. Filosofia morală (Teoria corectitudinii)

Etica (Teoria Binelui)

– studiază condiţiile generale,  (de ex. fundemenetele ontice, existenţiale, axiologice) ale comportamentului moral;  este teoria fundamentării şi interpretării relaţiilor morale

– probleme generale: binele, virtutea, datoria, utilitatea, valoarea, autenticitatea şi formele lor

– răspunde la întrebările: Ce este condiţia (ultimă)/fundamentul (ultim) al moralităţii?

                                        Cum e posibil (în general) moralitatea?

Exemple de răspuns:

Etica virtuţii (Aristotel, Alasdair MacIntyre) –  „virtutea” – finalitatea/menirea omului

Etica datoriei (Kant) – „datoria” – a ţine cont de  demnitatea tuturor fiinţelor umane

Etica utilitaristă (Bentham, Mill) – „utilitatea” – cerinţa de a contribui la fericirea altora

Etica valorii (Scheler) – „valoarea” – diferenţe calitative obiective susceptibile aprioric

Etica personalităţii – „autenticitatea” – asumarea unui destin personal

Etica comunicativă (Habermas) – „comunicarea” – coordonarea discursivă a scopurilor

– întrebarea fundamentală (cf. Ágnes Heller, General Ethics, Basil Blackwell, 1988): Oameni buni există – cum sunt ele posibile?  în general/oricând şi oriunde (etica); în condiţii concrete/aici şi acum (filosofia morală);

– teoriile etice – teorii ale posibilităţii binelui; caracter universal, abstract, raţional; se adresează înţelegerii toretice a subiectului conceput independent de condiţiile concrete ale acţiunii (latura teoretică a filosofiei practice)

 CURS 2: Caracteristicile gândirii etice

etos – caracter, obicei, mod de viaţă

mos, mores – obicei, obişnuinţă

– trei laturi ale filosofiei practice (cf. Ágnes Heller, General Ethics, Basil Blackwell, 1988)

– etică – perspectivă interpretativă

– filosofie morală – perspectivă  normativă

– teoria personalităţii – perspectivă educativă, autoeducativă, terapeutică

– Etica – examinează sensul/semnificaţia termenilor moralităţii

– stabileşte principiile moralităţii; se preocupă de cercetarea generală a Binelui

– determină valoarea acţiunii, caracterului şi a vieţii (o teorie a valorilor)

– se preocupă de principiile, normele, regulile acţiunii şi a comportamentului uman; caută fundamentarea comportamentului moral; condiţiile şi criteriile de evaluare a moralităţii

– răspunsurile coerente la aceste probleme se organizează în teorii etice; curente specifice ale gândirii morale: modalităţi de interpretare ale relaţiilor morale şi de organizare a experienţelor şi intenţiilor morale

Probleme fundamentale ale moralităţii

  1. metaetice: metafizice, sociologice, istorice, antropologice
  2. transcendentale, existenţiale
  3. de teoria personalităţii

– perspectiva – raţiunii teoretice

– raţiunii practice

– personalităţii umane în totalitatea ei

Modul de abordare a problemelor

– filozofic: analiză conceptuală, definiţie, interpretare, argumentare, abordare critică

– ştiinţific: cercetare empirică, corelarea datelor, stabilirea tendinţelor, tipizare

Caracteristicile discursului etic 

Cognitiv – prelucrarea datelor experienţei – descriptiv (de ex. tipologie, caracterologie)

– explicativ – determinarea cauzelor

Normativ (axiologic) – referire la norme, valori, principii, idealuri

Persuasiv – favorizează, sugerează, impune, motivează o anumită viziune sau mod de viaţă

 Perspectivele orientării acţiunilor umane:

1. Perspectiva pragmatică: eficienţă, raţionalitate scop

de ex.: Kant: reguli reguli ale abilităţii, sau sfaturi ale prudenţei

2. Perspectiva etică: preferinţe valorice de orientare a vieţii şi de fundamentare al

autoaprecierii

3. Perspectiva morală: posibilitatea menţinerii maximelor proprii împreună cu cele ale celorlalţi (cf. Jürgen Habermas: Vom pragmatischen, ethischen und moralischen Gebrauch der praktischen Vernunft, In: J. H.: Erläuterungen zur Diskusethik, Suhrkamp, 1991.)

4. Perspectiva bunelor maniere (cf. Dominique Picard: Politesse, savoir-vivre et elations sociales, P.U.F., 1998.): aspectele moral-estetice şi ale acceptabilităţii sociale

– nu sunt forme şi formalităţi goale, au un rol de armonizare, facilitare a interacţiunilor sociale

  1. Valori specifice:
  2. Angajamentul – a acorda atenţie, a participa
  3. Adaptarea – la uzanţele dintr-un anumit mediu
  4. Echilibru – echitate şi măsură în viaţa socială (recunoaşterea „locului”, statutului social, favorizarea reciprocităţii)
  5. Armonia – corelare faptelor cu condiţiile, situaţia, locul, timpul, vârsta
  6. Respect (pentru ceilalţi/ pentru sine) – a arăta consideraţie; a trece cu vederea momentele de ridicol sau de stânjeneală
  7. Discreţie – modestie, simţul măsurii, tact, rezervă
  8. Distincţie – include toate aspectele (de ex. demnitate, eleganţă etc.)
  9. Principii – sociabilitate

– echilibru

– respect

– André Comte-Sponville (Micul tratat despre marile virtuţi): politeţea este cea dintîi virtute şi poate că din ea au născut toate celelalte

5. Perspectiva dreptului: norme şi instituţii care conturează şi reglementează viaţa unui popor cu caracter obligator; tinde să stabilească o ordine obiectivă de coexistenţă (cf. Giorgio de Vecchio, Lezioni di Filosofia del Diritto [Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, f. a.])

– „O teorie generală a dreptului trebuie să fie deopotrivă normativă şi conceptuală. Partea ei normativă trebuie să trateze o varietate de subiecte indicate de următorul catalog. Trebuie să aibă o teorie a legislaţiei, una a adjudecării şi una a conformării; aceste trei teorii vizează probleme referitoare la norma juridică din punctul de vedere al legiuitorului, al judecătorului şi al simplului cetăţean.” (Ronald Dworkin, Taking Rights Seriously [Drepturile la modul serios, Ed. ARC, 1998] )

CURS 3:  Etica virtutii in antichitate

Ideea fundamentală

– coceptul grecesc de „ergon” (funcţie, operă)

– scopul oricărei fiinţe: să-şi îndeplinească funcţia/menirea

– orice excelenţă se manifestă în „ergon”

– „areté” – excelenţă într-un domeniu, virtute

– virtute – capacitatea unei fiinţe să îndeplinească în gradul cel mai înalt funcţia dobândită conform menirii sale

 

I. Virtutea la Platon

Intelectualism etic (Socrate. Platon)

– în concepţia sa etică Platon dezvoltă idei socratice:

– cine cunoaşte Binele este de asemenea bun şi face binele. Nimeni nu face nedreptatea de bună voie, ci din neştiinţă.

– a suferi din pricina nedreptăţii este mai bine decât a făptui o nedreptate

– o etică fundamentată pe metafizica ideilor şi implicit o metafizică cu rădăcini în năzuinţa etică

– Virtutea – stiinţa despre Bine

Două idealuri: Plăcerea şi Binele

– pentru viaţa omului sunt posibile doar două idealuri (Gorgias, Philebos): scopul ultim al existentei omului este plăcerea, sau Binele; omul trebuie să se hotărească, ori pentru unul, ori pentru altul

– Fericirea: omul care este în posesia Dreptăţii şi a Binelui; cel care săvîrseste o nedreptate este în toate împrejurările nefericit

Binele – „Gorgias”: bun este omul care se află în posesia virtuţii.
Virtute adevărată/ virtute cotidiană

– „Menon”, „Phaidon” – diferenţiere dinte virtutea adevărată şi virtutea cotidiană – cf. dualismul între cele două lumi

–        lumea cu plăcerile ei şi corpul cu necesităţile lui sunt o piedica în calea sufletului

virtutea cotidiană: bunurile pământeşti

virtutea filosofică: cunoaşterea Ideilor eterne

– „Tectet” : a fi bun înseamna a fi filosof si a fi filosof înseamna a elibera sufletul de corp prin cea mai mare stăpînire de sine (astfel în suflet se stabilesc ordinea şi măsura)

Etică – Structură sufletească –Filosofia politică

sufletul uman se compune din trei părţi: raţiunea, pasiunea (afecţiunea) şi dorinţa; lor le corespund cele trei virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul şi cumpătarea; cea de a patra virtute cardinală – dreptatea

– cea mai înaltă dintre acestea este înţelepciunea, care trebuie să le dirijeze pe celelalte două; menirea înţelepciunii, vitejiei şi a cumpătării este de a face posibilă dreptatea
– învăţătura despre stat se bazează în mare măsură pe teoria sufletului; scopul statului este de a crea condiţii pentru realizarea dreptăţii

organizarea statală trebuie să corespundă celor trei părţi ale sufletului omenesc; statul se bazează pe trei clase de cetăţeni: întelepţii (filosofi), strategii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii

dreptatea: fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale; a-şi face datoria este sensul dreptăţii

 Mitul lui Er

– pentru toate nedreptăţile săvârşite şi pentru toţi oamenii cărora le făcuse un rău, sufletul dă seamă rând pe rând; pentru fiecare nedreptate de zece ori

– Fusul Necesităţii (Ananke) cu cele opt roţi (cele şapte orbite planetare + cerul)

– „sufletele, după ce au ajuns acolo, au trebuit să se îndrepte către Lachesis. Un profet al acesteia le-a aşezat mai întâi în ordine apoi, luând de pe genunchii lui Lachesis sorţi şi modele de vieţi şi urcându-se pe un amvon înalt a rostit: „Cuvântul fiicei Necesităţii, fecioara Lachesis: suflete de o zi, iată începutul unei alte perioade aducătoare de moarte neamului omenesc. Nu un Daimon vă va alege pe voi, ci voi vă veţi alege Daimonul. Cel dintâi care va ieşi la sorţi să aleagă viaţa pe care, prin forţa necesităţii, o va trăi. Virtutea este fără stăpân. Pe ea, fiecare o va avea mai mult ori mai puţin, dacă o va cinsti sau nu. Vina este a celui care alege, zeul este nevinovat”

– „Aici se află, dragă Glaucon – pare-se – întreaga primejdie pentru om şi de aceea, fiecare dintre noi, neglijând alte învăţături, trebuie să se preocupe de această cunoştinţă, spre a ajunge să cunoască şi să cerceteze, dacă ar putea afla pe undeva şi descoperi cine îi va da lui putere şi ştiinţă, astfel încât deosebind viaţa vrednică de cea rea, să aleagă mereu, pretutindeni, viaţa cea mai bună dintre cele cu putinţă. Considerând toate cele spuse acum şi puse alături unele de altele, deosebite în vederea virtuţii vieţii, problema este ca omul să ştie care frumuseţe este amestecată cu sărăcia sau cu bogăţia, cu ce fel de condiţie sufletească poate realiza răul şi binele şi ce anume produce nobleţea sau lipsa ei, starea de simplu particular sau demnităţile publice, forţa şi slăbiciunea, învăţătura şi neştiinţa şi toate asemenea ce aparţin însuşirilor naturale ale sufletului, dar şi celor dobândite; ce anume produc ele amestecate unele cu altele, încât, de pe urma tuturor, să fie cu putinţă a alege cu chibzuinţă şi viaţa mai rea dar şi pe cea mai bună, având privirea îndreptată asupra naturii sufletului şi numind „mai rea” viaţa care duce sufletul la mai multă nedreptate, iar „mai bună” cea care îl conduce spre mai multă dreptate.”

II. Virtutea la Aristotel

Aristotel: Etica Nicomachică, (Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1988)


I. Introducere. Domeniul de cercetare

– orice artă, investigaţie, acţiune, decizie tinde spre un anume bine

– scopurile artelor fundamentale sunt superioare scopurilor artelor subordonate

– politica – toate celelalte ştiinţe practice = scopul politicii: binele uman prin excelenţă

– fericirea – ce anume este fericirea?

– oamenii concep binele şi fericirea conform modului de viaţă pe care şi-l aleg

– trei moduri de viaţă: 1. dedicat plăcerilor 2. dedicat treburilor publice 3. dedicat contemplaţiei

Binele este exprimat în tot atâtea moduri ca şi existentul:

1. după esenţă: divinitate şi intelect, 2. după calitate: virtute

3. după cantitate: măsură, 4. după relaţie: utilitate, 5. după timp: oportunitate,

6. după spaţiu: situare, etc → „binele nu este ceva comun, general şi unic”

– scopurile a.) sunt dorite pentru altceva

b.) sunt dorite pentru sine – scop desăvârşit

un asemenea scop este fericirea – urmărit pt. sine

– dă vieţii împlinire → îl face demnăde dorit

fericirea – bine perfect şi autarhic – scopul tuturor actelor

actul specific omului: activitatea sufletului conform cu raţiunea (mod de viaţă)

binele specif. uman: activitatea sufletului în acord cu virtutea cea mai desăvârşită de-a lungul unei întregi vieţi

Metoda de urmat

acţiunile conforme cu virtutea sunt bune, frumoase şi plăcute prin sine (8/20-25).

(om) bun = se bucură de fapte bune; (om) drept = se bucură de practica dreptăţii;

(om) generos = se bucură de faptele generoase

fericirea are totuşi nevoie de bunuri exterioare

– fericirea – activitatea sufletului – iraţională

– raţională

– virtutea – dispoziţii habituale lăudabile

a.) dianoetice (de ex. înţelepciunea) b.) etice (de ex. generozitatea, moderaţia)

II. Natura virtuţilor

virtuteadianoetică (raţională) → învăţătură (experienţă, timp)

etică (morală) – formarea deprinderilor

– nu apar în noi nici în mod natural, nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere

le învăţăm practicându-le de ex. – dreptateadrept; cumpătarea → cumpătat; curajul → curajos

„ … prin maniera de a acţiona în relaţiile cu ceilalţi oameni, devenim unii drepţi, alţii nedrepţi, iar prin felul de a reacţiona în pericole, obişnuindu-ne să ne temem sau să cutezăm, devenim unii curajoşi, alţii laşi.” (II, 2/15)

ca un semn distinctiv al deprinderilor trebuie luate în consideraţie plăcerea şi durerea ce însoţesc actele

cumpătatbucură de a se abţine de la plăcerile senzoriale

nestăpânit → abţinându-se suferă

curajosînfruntă cu bucurie (fără suferinţă) pericolele

laşsuferă înfruntându-le (II., 3/5)

virtutea – aptit. de a înfăptui lucrurile cele mai frumoase

viciul = contrariul virtuţii

– trei lucruri ne condiţionează preferinţele:

  1. frumosul moral ; 2. utilul ; 3. plăcutul

natura virtuţii → fenomenele sufleteşti – afecte

facultăţi

dispoziţii habituale

a.) afecte – dorinţa, mânia, teama, îndrăzneala, invidia

b.) facultăţi – ce ne dă posibilitatea să resimţim afecte

c.) dispoziţii habituale – ceea ce ne determină să ne comportăm bine sau rău în ce priveşte afectele (virtuţile)

perfecţionează şi pe cel ce o posedă şi opera acestuia în tot ce este continuu şi divizibil: plus, minus, egal

egal – „mijloc” între exces şi insuficienţă

măsura justăperfectănimic nu este de înlăturat/ adăugat

„ a încerca asemenea sentimente atunci când trebuie, faţă de cine trebuie, pentru ce trebuie şi cum trebuie” → lucrul cel mai bun

virtuteaun fel de medietate → măsura justă dintre două extreme („doar într-un fel puem fi buni, răi în nenumărate  feluri) de ex.:

curajulfrică

temeritate

cumpătareadesfrân.

–  insensibilitate

generozitatearisipa

–  avariţia

mărinimialipsa de gust

meschinăria

grandoarea sufleteascăvanitatea

micimea suflet.

blândeţeirascibilitate

–        apatie

→ 3 căi de a te comporta; extremele se opun atât liniei de mijloc, cât şi una alteia

– „egalul” este mai mare în comparaţie cu „minusul”, dar mai mic în comparaţie cu „plusul

– opoziţia dintre extreme este mult mai mare decât opoziţia dintre extreme şi linia de mijloc

III. Despre actele voluntare şi involuntare

– acte voluntare (demne de laude/ blam)acte involuntare (demne de iertare/ compasiune)

–          involuntare – constrângere

– ignoranţă

–   voluntar – actul al cărui principiu se află în însuşi cel care acţionează (III./3)

–   deliberarea / lucruri eterne

/  ştiinţe exacte

în legătură cu ceea ce realizăm noi înşine → nu asupra scopurilor ci asupra mijloacelor necesare pentru a le atinge

a)      instrumente necesare

b)      modul de a le utiliza

–          de noi depinde să ne folosim dispoziţiile habituale într-un fel sau altul

IV. Definiţia virtuţilor

Curaj – ne temem de ceea ce provoacă teamă → rău (aşteptarea unui rău) curajul se poate manifesta doar în legătură cu unele de ex. dezonoarea 

–          cel ce suportă şi se teme de ce trebuie şi pentru ce trebuie, şi cum şi când trebuie 

Cumpătare – raportată la plăcerile senzoriale

– dorinţele trebuie să fie moderate şi puţine la număr şi să nu vină în contradicţie cu raţiunea

Generozitatea – dăruieşte de dragul frumosului moral şi în mod judicios: cui trebuie, cât şi când trebuie

Mărinimie: cheltuieli mari şi corespunzătoare obiectului lor; un om sărac nu este capabil să fie mărinimos

Grandoare sufletească – acela care apreciindu-se pe sine ca fiind demn de lucruri mari, este cu adevărat demn de ele

Blândeţea – se mânie în mod justificat şi împotriva cui trebuie, în împrejurările şi pe durata de timp cuvenită

V. Dreptatea / nedreptatea

–   „suverană a virtuţilor

– mai multe sensuri:

– cel ce se conformează legilor

– cel ce ia p. lui de bine / rău // ce se cuvine

– judecătorul

– o virtute absolut desăvârşităv. perf.

– nu o parte a virtuţii ci virtutea în întregime

– singura virtute care reprezintă un bine pentru altul

– dreptate – distributivă

corectivă

– judecata – restabileşte egalitatea

echitatecorectează disproporţia apărută prin forţa împrejurărilor (amendarea

legii)

VI. Virtuţiile dianoetice (raţionale)

– arta, ştiinţa, înţelepciunea practică, înţelepciunea speculativă, intelectul intuitiv

înţelepciunea practică – obiectul ei este lucru specific uman asupra cărora se poate delibera

– deliberatorul chibzuieşte

sagacitatea

ştiinţa

arta → „măiestria

înţelepciunea speculaţivă

op. morală → înţel.pr. + virt. etică asig. rectitudinea (scopului) mijloacelor

– abilitate – în scop nobil

– în scop josnic

–  „deinon” – cel care foloseşte abilitatea sa pentru scopuri josnice

Prietenia: modelul relaţiilor sociale

 

CURS 4:  Cateva pagini scanate din Kant – Intemeierea metafizicii moravurilor

(sunt sigura c-o sa cititi cursul 4 in intregime :D) Rezumatul, dar nu chiar rezumatul, il gasiti in cursul 5

IMMANUEL KANT

(…) înclinaţii şi totodată din concepte raţionale, trebuie să facă sufletul ezi­tant între motive care nu pot fi subordonate nici unui principiu, care nu ne pot călăuzi decât din întâmplare spre bine, dar de multe ori şi la rău.

Din cele spuse rezultă că toate conceptele morale îşi au sediul şi originea cu totul a priori în raţiune, şi anume tot atât de bine în raţiunea umană cea mai comună ca şi în cea speculativă de cel mai înalt grad; că ele nu pot fi abstrase din nici o cunoaştere empirică şi prin urmare numai contingenţă; că în această puritate a originii lor stă tocmai demnitatea lor, pentru a ne servi ca principii practice supreme; că de câte ori le adăugăm ceva empiric tot atât sustragem influenţei lor pure şi valorii absolute a acţiunilor; că nu numai cea mai imperioasă necesitate din punct de vedere teoretic, când e vorba numai de speculaţie, o cere, ci că e şi de cea mai mare importanţă practică de a scoate conceptele şi legile lor din raţiunea pură, de a le expune pure şi neamestecate, chiar de a determina întreaga sferă a acestei cunoaşteri raţionale practice sau pure, adică întreaga putere a raţiunii pure practice. Aici însă nu trebuie să facem, cum o îngăduie, ba uneori găseşte chiar necesar filosofia speculativă, principiile dependente de natura particulară a raţiunii umane, ci, fiindcă legile morale trebuie să fie valabile pentru orice fiinţă raţională în genere, trebuie să le deducem din conceptul universal al unei fiinţe raţionale în genere; în acest fel orice morală, care, în aplicarea ei la oameni, are nevoie de antropologie, va fi mai întâi expusă independent de această ştiinţă ca filosofie pură, adică metafizică, în mod complet (ceea ce se poate face în acest gen de cunoaştere cu totul abstractă), fiind conştienţi că fără a fi în posesiunea acestei ştiinţe este zadarnic, nu vreau să spun de a determina exact pentru judecata speculativă conceptul moral al datoriei în tot ce e conform datoriei, ci chiar că e imposibil în folosirea numai comună şi practică, îndeosebi în învăţământul moral, să întemeiem moravurile pe adevăratele ei principii şi să producem prin aceasta simţămintele morale pure şi să le sădim în inimi spre binele suprem al lumii 2<).

Dar pentru a ne ridica în această lucrare printr-o gradaţie naturală nu numai de la judecata morală comună (care aici e foarte respectabilă) la cea filosofică, cum s-a făcut de altfel, ci de la o filosofie populară care nu merge mai departe decât permite tatonarea cu ajutorul exemplelor până la metafizică (care nu se mai lasă oprită de nimic empiric şi care, trebuind să măsoare întregul domeniu al cunoaşterii

222

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

raţionale de acest gen, se ridică în tot cazul până la Idei, unde şi exemplele ne părăsesc), noi trebuie să urmărim şi să expunem clar facultatea practică a raţiunii, plecând de la regulile ei universale de determinare şi mergând până la punctul unde din ea apare conceptul de datorie.

Orice lucru al naturii acţionează după legi. Numai o fiinţă raţională are facultatea de a acţiona conform reprezentării legilor, conform principiilor, adică numai ea are o voinţă. Cum pentru derivarea acţiunilor din legi se cere raţiune, voinţa nu este altceva decât raţiune practică. Când raţiunea determină inevitabil voinţa, acţiunile unei astfel de fiinţe, care sunt cunoscute ca fiind obiectiv necesare, sunt şi subiectiv necesare, adică voinţa este o facultate de a alege numai ceea ce raţiunea, independent de înclinaţie, cunoaşte ca practic necesar, adică bun. Dar dacă raţiunea nu este suficientă să determine, ea singură, voinţa, dacă voinţa este supusă şi unor condiţii subiective (unor anumite mobiluri) care nu concordă totdeauna cu cele obiective, cu un cuvânt, dacă voinţa în sine nu e pe deplin conformă raţiunii (cum este în adevăr cazul la oameni), atunci acţiunile, care obiectiv sunt recunoscute ca necesare, subiectiv sunt contingente, şi determinarea unei astfel de voinţe conform legilor obiective este constrângere; adică raportul legilor obiective faţă de o voinţă nu pe deplin bună este reprezentat ca determinare a voinţei unei fiinţe raţionale ce-i drept de principii ale raţiunii, dar cărora această voinţă, prin natura ei, nu le dă ascultare în mod necesar.

Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voinţă, se numeşte o poruncă (a raţiunii), şi formula poruncii se numeşte un imperativ.

Toate imperativele se exprimă printr-un trebuie (Sollen) şi indică prin aceasta raportul unei legi obiective a raţiunii faţă de o voinţă care, în natura ei subiectivă, nu este determinată necesar de această lege (o constrângere). Ele spun că ar fi bine să facem sau să nu face ceva, dar o spun unei voinţe care nu totdeauna face ceva pentru că îşi reprezintă că e bine s-o facă. Practic bun este însă ceea ce determină voinţa cu ajutorul reprezentării raţiunii, prin urmare, nu din cauze subiective, ci în mod obiectiv, adică din principii, care sunt valabile pentru orice fiinţă raţională ca atare. Binele se distinge de ceea ce e plăcut, de ceea ce nu exercită influenţă asupra voinţei decât cu ajutorul senzaţiei, în virtutea

223

IMMANUEL KANT

unor cauze pur subiective, care nu sunt valabile decât pentru sensibilitatea uneia sau altuia, şi nu ca principiu al raţiunii, care e valabil pentru oricine*.

O voinţă perfect bună ar putea fi deci supusă, la fel ca şi o voinţă imperfectă, legilor obiective (ale binelui), dar această cauză nu ar putea fi reprezentată ca fiind constrânsă să acţioneze conform acestor legi, fiindcă, în virtutea naturii ei subiective, s-ar putea determina de la sine numai prin reprezentarea binelui. De aceea imperativele nu sunt valabile pentru voinţa divină şi, în genere, pentru o voinţă sfântă; cuvântul trebuie (Sollen) e aici la un loc nepotrivit, deoarece voliţia este deja prin ea însăşi în mod necesar conformă legii21. De aceea imperativele nu sunt decât formule pentru a exprima raportul legilor obiective ale voliţiei în genere faţă de imperfecţiunea subiectivă a voinţei unei fiinţe raţionale sau a alteia, de exemplu a voinţei omeneşti.

Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acţiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-1 vrem (sau totuşi e posibil să-1 vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o acţiune ca obiectiv necesară în sine, independent de orice alt scop.

Cum orice lege practică reprezintă o acţiune posibilă ca bună şi de aceea ca necesară pentru un suflet care poate fi determinat practic de raţiune, toate imperativele sunt formule ale determinării acţiunii care este necesară după principiul unei voinţe bune într-un mod oarecare. Dacă acţiunea ar fi bună numai pentru altceva ca mijloc, imperativul

* Se numeşte înclinaţie facultatea de a râvni, întrucât depinde de senzaţii; înclinaţia este deci totdeauna dovada unei trebuinţe. Iar interes se numeşte dependenţa unei voinţe care poate fi determinată întâmplător de principii ale raţiunii. Interesul nu are deci loc decât într-o voinţă dependentă, care nu este totdeauna prin ea însăşi conformă raţiunii; nu putem concepe în voinţa divină nici un interes. Dar şi voinţa umană poate avea interes pentru ceva, fără să acţioneze totuşi din interes. Cel dintâi semnifică interes practic pentru acţiune, cel de-al doilea semnifică interes patologic pentru obiectul acţiunii. Cel dintâi indică numai dependenţa voinţei de principii ale raţiunii în sine, cel de-al doilea dependenţa voinţei de principiile raţiunii aservită înclinaţiei; deoarece raţiunea nu indică decât regula practică a modului cum pot fi satisfăcute trebuinţele înclinaţiei. în cazul dintâi mă interesează acţiunea, în al doilea obiectul acţiunii (întrucât îmi este plăcut). în secţiunea întâi am văzut că Ia o acţiune făcută din datorie nu trebuie considerat interesul pentru obiect, ci numai pentru acţiunea însăşi şi pentru principiul ei în raţiune (pentru lege).

224

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

este ipotetic; dacă este reprezentată ca bună în sine, prin urmare ca necesară într-o voinţă conformă în sine raţiunii, ca principiu al voinţei, el este categoric22.

Imperativul spune deci care din acţiunile mele posibile ar fi bună şi reprezintă regula practică în relaţie cu o voinţă care nu săvârşeşte o acţiune imediat pentru că e bună, fie că subiectul nu ştie totdeauna că e bună, fie că, şi dacă ar şti aceasta, maximele voinţei ar putea fi totuşi contrare principiilor obiective ale unei raţiuni practice.

Imperativul ipotetic spune deci numai că acţiunea e bună în vederea unui scop oarecare posibil sau real. în cazul dintâi el e un principiu practic problematic, în al doilea practic asertoric. Imperativul categoric, care declară acţiunea obiectiv necesară în ea însăşi, inde­pendent de relaţia cu vreo intenţie, adică independent şi de vreun alt scop, este un principiu practic apodictic23.

Putem concepe că ceea ce nu este posibil decât prin puterile unei fiinţe raţionale oarecare este, ca scop, posibil şi pentru o voinţă oarecare, şi de aceea principiile acţiunii, întrucât această acţiune este reprezentată ca necesară pentru realizarea vreunui scop oarecare, care este posibil de atins cu ajutorul ei, sunt de fapt infinit de multe. Toate ştiinţele au şi o parte practică, constând din probleme care stabilesc că un scop oarecare e posibil pentru noi şi din imperative care arată cum poate fi realizat. De aceea aceste imperative pot fi numite în genere imperative ale abilităţii. Aici nu se pune deloc problema dacă scopul este raţional şi bun, ci numai ce trebuie să facem pentru a-1 realiza. Preceptele cărora li se conformează medicul, pentru a-şi însănătoşi radical pacientul şi cele cărora li se conformează un otrăvitor pentru a-1 ucide sigur sunt de valoare egală, în sensul că ele le servesc spre a-şi realiza complet planul. Cum în tinereţea fragedă nu ştim ce scopuri vom urmări în viaţă, părinţii mai ales caută să-i înveţe pe copiii lor lucruri foarte variate şi se îngrijesc ca ei să dobândească abilitate în folosirea mijloacelor pentru atingerea a tot felul de scopuri. Ei nu pot şti dacă odrasla lor îşi va propune vreodată în viitor cu adevărat vreunul din aceste scopuri, dar ştiu totuşi că e posibil ca ea să şi le propună cândva; şi această grijă este atât de mare, încât, din acesta cauză, ei neglijează să le formeze şi să le rectifice judecata asupra valorii lucrurilor pe care şi le-ar putea propune ca scopuri.

225

IMMANUEL KANT

Este totuşi un scop pe care-1 putem presupune ca real în toate fiinţele raţionale (întrucât imperativele li se potrivesc lor ca fiinţe dependente), deci un scop pe care nu numai că îl pot avea, ci despre care putem presupune sigur că îl au toate printr-o necesitate a naturii, şi acest scop este fericirea24. Imperativul ipotetic, care reprezintă necesitatea practică a acţiunii ca mijloc pentru dobândirea fericirii, este asertoric. Nu trebuie să prezentăm acest imperativ numai ca necesar pentru un scop incert, numai posibil, ci pentru un scop pe care-1 putem presupune în mod cert şi a priori la fiecare om, fiindcă aparţine naturii lui. Putem numi abilitatea în alegerea mijloacelor pentru asigurarea celei mai mari bunăstări proprii prudenţa*, în sensul cel mai restrâns al cuvântului. Astfel, imperativul care se referă la alegerea mijloacelor pentru realizarea fericirii proprii, adică preceptul prudenţei, este tot ipotetic; acţiunea nu e poruncită în mod absolut, ci numai ca mijloc în vederea unui alt scop.

în sfârşit, există un imperativ care porunceşte nemjilocit o anumită purtare, fără a pune ca o condiţie vreun alt scop pe care această purtare ar permite să-1 realizeze. Acest imperativ este categoric. El nu priveşte materia acţiunii şi ceea ce trebuie să rezulte din ea, ci forma şi principiul din care derivă ea însăşi, şi binele ei esenţial constă în caracter, oricare ar putea fi rezultatul. Acest imperativ poate fi numit imperativul moralităţii.

Voliţia care urmează acestor trei feluri de principii se distinge clar şi prin inegalitatea constrângerii voinţei. Pentru a face şi mai sensibilă această diferenţă, cred că cel mai nimerit ar fi ca, luând aceste principii în ordinea în care le-am prezentat, să le numim astfel, spunând: ele ar fi reguli ale abilităţii, sau sfaturi ale prudenţei, sau porunci (legi) ale moralităţii. Căci numai legea include conceptul unei necesităţi necon­diţionate, obiective şi prin urmare universal valabile, şi poruncile sunt legi, cărora ne supunem, adică trebuie să le dăm ascultare şi împotriva

* Cuvântul prudenţă este luat într-un dublu sens: el are când sensul de experienţă a lumii (Weltklugheit), când sensul de prudenţă personală. Cea dintâi este abilitatea unui om de a exercita influenţă asupra altora, pentru a-i folosi în scopurile lui. Cea de-a doua este priceperea de a reuni toate aceste scopuri pentru a obţine un avantaj personal durabil. Cea din urmă este propriu-zis aceea la care se reduce valoarea însăşi a celei dintâi; despre cel care este prudent în sensul dintâi, dar nu în al doilea, am putea zice mai bine: el este deştept şi viclean, dar în fond este totuşi imprudent.

226

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

înclinaţiei. Cuvântul sfătuire conţine ce-i drept necesitate, dar o necesitate care nu poate fi valabilă decât sub o condiţie subiectivă întâmplătoare, dacă cutare sau cutare om consideră un cutare sau cutare lucru ca pe un element al fericirii lui; dimpotrivă, imperativul categoric nu este limitat de nici o condiţie şi, fiind absolut, deşi practic necesar, el poate fi numit propriu-zis o poruncă. Am putea numi imperativele din categoria întâi şi tehnice (aparţinând artei), pe cele din categoria a doua pragmatice* (aparţinând bunăstării), pe cele din categoria a treia morale (aparţinând purtării libere în genere, adică moravurilor).

Se naşte acum întrebarea: cum sunt posibile toate aceste imperative? Această întrebare nu cere să ştim cum poate fi gândită executarea acţiunii pe care o porunceşte imperativul, ci numai cum poate fi gândită constrângerea voinţei, pe care imperativul o exprimă în sarcina pe care o porunceşte. Nu e nevoie de o examinare specială pentru a şti cum e posibil un imperativ al abilităţii. Cine vrea scopul, vrea (dacă raţiunea exercită o influenţă decisivă asupra acţiunilor ei) şi mjilocul indispensabil necesar pentru aceasta şi care este în puterea ei. Această judecată este, în ce priveşte voliţia, analitică; căci în vrerea unui obiect ca efect al meu este găsită deja cauzalitatea mea ca o cauză eficientă, adică folosirea mijloacelor, şi imperativul scoate conceptul acţiunilor necesare pentru acest scop chiar din conceptul unei vreri a acestui scop (pentru a determina mijloacele însele spre a realiza un scop propus, avem nevoie desigur de judecăţi sintetice, care se raportează însă nu la principiu, la actul voinţei, ci la obiectul de realizat). Că pentru a împărţi, după un principiu sigur, o dreaptă în două părţi egale trebuie să duc din extremele acestei linii două cercuri care se întretaie, aceasta ne învaţă matematica, desigur numai prin judecăţi sintetice, dar că, dacă ştiu că numai prin astfel de acţiune poate fi obţinut efectul propus, dacă vreau ca efectul să fie pe deplin obţinut, vreau şi acţiunea care e necesară în acest scop, este o judecată analitică; căci a-mi reprezenta ceva ca un efect pe care-1 pot realiza într-un anumit mod şi a mă

* Mi se pare că adevăratul sens al cuvântului pragmatic ar putea fi determinat în modul cel mai exact în acest fel. Căci pragmatice se numesc sancţiunile care nu derivă, Ia drept vorbind, ca legi necesare din dreptul Statelor, ci din grija pentru bunăstarea generală. O istorie este concepută pragmatic atunci când ne face prudenţi, adică învaţă lumea cum să-şi asigure mai bine interesele, sau cel puţin tot atât de bine ca strămoşii.

227

IMMANUEL KANT

reprezenta pe mine ca acţionând în acelaşi mod cu privire la ea este acelaşi lucru.

Dacă ar fi atât de uşor să dăm o ideea exactă despre fericire, imperativele prudenţei ar fi în totul identice cu cele ale abilităţii şi ar fi şi ele analitice25. Căci aici s-ar putea spune ca şi dincolo: cine vrea scopul, vrea necesar (conform raţiunii) şi singurele mijloace care stau în puterea lui spre a-1 realiza. Din păcate, conceptul de fericire26 este un concept atât de nedeterminat, încât, deşi orice om vrea să ajungă la fericire, totuşi el nu poate spune niciodată exact şi de acord cu sine însuşi ce doreşte propriu-zis şi ce vrea. Aceasta din cauză că toate elementele care aparţin conceptului de fericire sunt în totalitatea lor empirice, adică trebuie să fie împrumutate din experienţă, că totuşi pentru Ideea de fericire este necesară o totalitate absolută, un maximum de bunăstare în starea mea actuală şi în orice stare viitoare. Dar este imposibil ca fiinţa cea mai perspicace şi totodată cea mai puternică, însă finită totuşi, să-şi facă o idee exactă despre ceea ce vrea într-adevăr aici. Dacă vrea bogăţie, câte griji, invidie şi curse nu riscă el să-şi atragă prin aceasta! Dacă vrea multă cunoaştere şi scrutare, el ar putea dobândi eventual o privire mai ageră care i-ar arăta relele, ce astăzi i se ascund încă şi totuşi nu pot fi evitate, într-un mod încă mai îngrozitor, sau să-i facă mai exigente poftele, care îi dau deja destul de lucru, ca să-i înmulţească trebuinţele. Dacă vrea o viaţă lungă, cine îi garantează că ea nu va fi o lungă suferinţă? Dacă vrea cel puţin sănătate, de câte ori slăbiciunea corpului nu ne-a reţinut de la desfrâu, în care o sănătate perfectă ne-ar fi făcut să cădem etc? Pe scurt, el nu este capabil să determine cu totală certitudine, conform unui principiu oarecare, ceea ce-! va face într-adevăr fericit, fiindcă pentru aceasta ar fi necesară omniştiinţa. Nu putem deci acţiona după principii sigure pentru a fi fericiţi, ci numai după sfaturi empirice, de exemplu să ţii regim, să fii econom, să fii politicos, să fii discret etc, despre care experienţa învaţă că ele sporesc cel mai mult în medie bunăstarea. De aici urmează că la drept vorbind imperativele prudenţei nu pot porunci, adică nu pot prezenta obiectiv acţiuni ca fiind practic necesare, ci mai curând ele trebuie considerate ca sfaturi (consilia) decât ca porunci (praecepta) ale raţiunii, că sarcina de a determina, sigur şi general, care acţiune va spori fericirea unei fiinţe raţionale este cu totul insolubilă; prin urmare cu privire la această purtate nu e posibil un imperativ în sensul strict al

228

întemeierea metafizicii moravurilor

cuvântului, care ar porunci să facem ceea ce face fericit, fiindcă fericirea este un ideal nu al raţiunii, ci al imaginaţiei, ceea ce se întemeiază numai pe principii empirice, de la care zadarnic aşteptăm să determine o acţiune prin care să se realizeze totalitatea unei serii de efecte, în realitate infinită. Acest imperativ al prudenţei, dacă admitem că mijloacele de a realiza fericirea ar putea fi indicate sigur, ar fi o judecată analitic practică; căci el nu se distinge de imperativul abilităţii decât prin faptul că la acesta din urmă scopul este numai posibil, iar la cel dintâi este dat. Dar ambele imperative poruncesc numai mijloacele pentru ceea ce presupunem că vrem să fie scop: imperativul care porunceşte celui ce vrea scopul să vrea mijloacele este în ambele cazuri analitic. Nu există deci nici o dificultate cu privire la posibilitatea unui astfel de imperativ.

în schimb, problema cum e posibil imperativul moralităţii este, fără îndoială, singura care are nevoie de soluţionare, deoarece el nu e deloc ipotetic, şi deci necesitatea reprezentată obiectiv nu se poate întemeia pe nici o supoziţie, cum este cazul cu imperativele ipotetice. Numai că aici nu trebuie să se piardă niciodată din vedere că nu se poate demonstra prin nici un exemplu, prin urmare empiric, dacă există undeva un astfel de imperativ, ci să fim atenţi că toate imperativele care par categorice pot fi totuşi imperative deghizate. Când se spune, de exemplu: nu trebuie să faci promisiuni înşelătoare, şi presupunem că necesitatea acestei interdicţii nu este numai un sfat pentru evitarea unui alt rău, aşa că s-ar zice: să nu faci promisiuni mincinoase ca să nu pierzi creditul, când se vor descoperi, ci o acţiune de acest fel trebuie să fie considerată ca rea în sine, ca imperativul interdicţiei să fie deci categoric, totuşi prin nici un exemplu nu putem demonstra cu certi­tudine că voinţa este determinată aici fără alte mobiluri decât prin lege, deşi pare să fie astfel; căci e totdeauna posibil ca pe ascuns teama de ruşine, poate şi îngrijorarea surdă de alte primejdii, ar putea exercita influenţă asupra voinţei. Cine poate demonstra cu ajutorul experienţei inexistenţa unei cauze, când experienţa nu ne învaţă nimic mai mult decât că nu o percepem? într-un astfel de caz, aşa-zisul imperativ moral, care, ca atare, apare categoric şi necondiţionat, nu ar fi în realitate decât un precept pragmatic care ne atrage atenţia asupra interesului nostru şi ne învaţă numai să-1 luăm în considerare.

229

IMMANUEL KANT

Vom avea deci de cercetat posibilitatea unui imperativ categoric cu totul a priori, deoarece aici nu avem avantajul ca realitatea lui să fie dată în experienţă şi, deci, posibilitatea nu ar fi necesară pentru stabilirea, ci numai pentru explicarea lui. Deocamdată vom observa că numai imperativul categoric are valoarea unei legi practice, în timp ce toate imperativele pot fi numite principii ale voinţei, dar nu legi: ceea ce e necesar de făcut numai pentru atingerea unui scop oarecare, poate fi considerat în sine ca contingent, şi putem scăpa oricând de precept, dacă renunţăm la scop; dimpotrivă, porunca necondiţionată nu lasă voinţei nici o libertate de a alege după plac contrarul a ceea e porunceşte, prin urmare numai ea implică acea necesitate pe care o cerem legii.

în al doilea rând, explicarea dificultăţii pe care o pune acest imperativ categoric sau lege a moralităţii (dificultatea de a-i scruta posibilitatea) este şi ea foarte mare. El este o judecată* sintetic practică a priori; şi, cum posibilităţile cunoştinţei teoretice de a scruta posibilitatea judecăţilor de acest fel sunt atât de numeroase, se poate uşor deduce că ea nu va avea mai puţine nici în cea practică.

în această problemă vom cerceta mai întâi dacă nu cumva simplul concept al unui imperativ categoric ne pune la îndemână şi formula lui, care cuprinde judecata, ce numai ea poate fi un imperativ categoric; căci problema cum este posibilă o astfel de poruncă absolută, deşi ştim imediat cum glăsuieşte, va necesita un efort particular şi greu, pe care-1 lăsăm însă pentru secţiunea ultimă.

Când concep un imperativ ipotetic în genere, nu ştiu mai dinainte ce va conţine, nu ştiu decât când este dată condiţia. Dar când concep un imperativ categoric, ştiu îndată ce conţine. Căci cum imperativul nu conţine în afară de lege decât necesitatea maximei** de a fi conformă

* Fără a presupune o condiţie provenind dintr-o înclinaţie oarecare, eu leg acţiunea de voinţa a priori, prin urmare în mod necesar (deşi numai obiectiv, adică pornind de la ideea unei raţiuni care ar avea putere deplină asupra tuturor motivelor subiective). Aceasta este deci o judecată practică, care nu deduce analitic voliţia unei acţiuni din altă voliţie deja presupusă (căci noi nu avem o astfel de voinţă perfectă), ci o leagă nemijlocit de conceptul de voinţă a unei fiinţe raţionale, ca ceva care nu este cuprins în ea.

** Maxima este principiul subiectiv de a acţiona şi trebuie distinsă de principiul obiectiv, adică de legea practică. Maxima exprimă regula practică care determină raţiunea conform condiţiilor subiectului (adeseori conform ignoranţei sau şi înclinaţiilor lui) şi este deci principiul după care acţionează subiectul; iar legea este principiul obiectiv, valabil pentru orice fiinţă raţională, şi principiul după care ea trebuie (soli) să acţioneze, adică un imperativ.

230

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

acestei legi, iar legea nu este supusă nici unei condiţii care s-o restrângă, nu rămâne decât universalitatea unei legi în genere, căreia maxima acţiunii trebuie să-i fie conformă, şi numai această conformitate reprezintă propriu-zis imperativul ca necesar.

Nu este deci decât un singur imperativ categoricei anume acesta: acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală.

Dacă acum din acest imperativ unic pot fi deduse toate impera­tivele datoriei ca din principiul lor, atunci, deşi lăsăm nesoluţionată problema dacă în general ceea ce numim datorie nu e un concept gol, vom putea cel puţin arăta ce gândim prin acest concept şi ce vrea el să spună.

Fiindcă universalitatea legii potrivit căreia se produc efecte constituie ceea ce se numeşte propriu-zis natură în sensul cel mai general al cuvântului (în ce priveşte forma), adică existenţa lucrurilor, întrucât este determinată de legi universale, imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii.

Vom enumera acum câteva datorii conform clasificării lor obişnuite în datorii faţă de noi înşine şi faţă de alţi oameni, în datorii perfecte şi datorii imperfecte*.

1. Un om, în urma unei serii de nenorociri care au crescut până l-au adus la disperare, simte dezgust de viaţă, dar este încă atât de mult în posesiunea raţiunii lui încât se poate întreba pe sine dacă nu cumva este împotriva datoriei faţă de sine însuşi de a-şi lua viaţa29. El încearcă atunci dacă maxima acţiunii lui poate deveni o lege universală a naturii. Iar maxima lui este: admit ca principiu, din iubire pentru mine însumi, să-mi scurtez viaţa, dacă ea, prelungindu-se, mă ameninţă cu mai multe nenorociri decât îmi promite bucurii. Se mai pune numai întrebarea

* Trebuie să observ aici că eu rezerv în totul clasificarea datoriilor pentru o viitoare Metafizică a moravurilor2^ şi că cea de aici nu este decât o clasificare oarecare (pentru a pune ordine în exemplele mele). De altfel, prin datorie perfectă eu înţeleg aici acea datorie care nu permite nici o excepţie în favoarea înclinaţiei, şi atunci nu am numai datorii externe, ci şi datorii perfecte interne, ceea ce este în contradicţie cu folosirea termenului admis în şcoli; dar nu intenţionez să justific aici această clasificare, fiindcă pentru scopul urmărit de mine este indiferent dacă ea mi se acordă sau nu.

231

IMMANUEL KANT

dacă acest principiu al iubirii de sine poate deveni o lege universală a naturii. Dar observăm îndată că o natură a cărei lege ar fi să distrugă viaţa însăşi, în virtutea aceluiaşi sentiment a cărui menire este de a stimula la promovarea ei, s-ar contrazice pe ea însăşi şi deci nu ar exista ca natură. Prin urmare, este imposibil ca acea maximă să poată avea loc ca lege universală a naturii şi, în consecinţă, ar contrazice cu totul principiul suprem al oricărei datorii.

  1. Un altul, forţat de nevoi, se împrumută cu bani. El ştie bine că
    nu-i va putea restitui, dar vede totodată că nu i se va împrumuta nimic,
    dacă nu promite formal să-i achite la un timp hotărât. înclină să facă o
    astfel de promisiune, dar mai are destulă conştiinţă să se întrebe dacă
    nu este nepermis şi contrar datoriei să ieşi în acest fel din strâmtoare.
    Să presupunem că s-ar decide totuşi; atunci maxima acţiunii lui s-ar
    formula astfel: când mă cred a fi la strâmtoare, împrumut bani şi promit
    că-i voi restitui, deşi ştiu foarte bine că acest lucru nu se va întâmpla
    niciodată. Acest principiu al iubirii de sine sau al folosului personal
    poate eventual să se împace cu întreaga mea bunăstare viitoare, dar
    acum se pune întrebarea dacă el este just. Eu convertesc deci exigenţa
    iubirii de sine într-o lege universală şi formulez întrebarea astfel: cum
    ar fi atunci când maxima mea ar deveni o lege universală? Văd îndată
    că ea nu poate fi niciodată valabilă ca lege universală a naturii şi nu
    poate fi de acord cu ea însăşi, ci trebuie să se contrazică în mod necesar.
    Căci universalitatea unei legi care ar permite oricui se crede în nevoie
    să poată promite ce-i trece prin minte, cu intenţia de a nu-şi ţine
    promisiunea, ar face imposibile promisiunea însăşi şi scopul ce l-am
    putut avea cu ea, deoarece nimeni n-ar crede că i s-a promis ceva, ci ar
    râde de o astfel de declaraţie ca de un simulacru zadarnic.
  2. Un al treilea găseşte în sine un talent care, cu ajutorul unei
    culturi oarecare, l-ar putea face un om folositor în privinţe de tot felul.
    Dar, văzându-se în condiţii comode, preferă să se dedea petrecerilor
    decât să se străduiască cu extinderea şi îmbunătăţirea fericitelor lui
    dispoziţii naturale. Dar el încă mai întreabă dacă maxima lui de a-şi
    neglija darurile naturale se acordă tot atât de bine cu înclinaţia lui spre
    plăceri, precum şi cu ceea ce numim datorie. EI vede atunci că, desigur,
    o natură tot ar putea subzista având o astfel de lege universală, deşi
    omul (asemenea locuitorilor mării de sud) ar lăsa să-i ruginească
    talentul şi s-ar gândi să-şi ducă viaţa numai în trândăvie, în distracţii, în

232

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

desfrâu, cu un cuvânt în plăceri; dar e imposibil ca el să vrea ca această maximă să devină o lege universală a naturii sau să fie pusa ca atare în noi prin instinct natural. Căci ca fiinţa raţională el vrea în mod necesar ca toate facultăţile să se dezvolte în el, deoarece îi servesc şi îi sunt date pentru tot felul de scopuri posibile.

Un al patrulea, căruia îi merge bine, văzând că alţii (cărora el le-ar putea veni în ajutor) au de luptat cu mari necazuri, gândeşte: ce-mi pasă? Să aibă parte de fericirea pe care i-o hărăzeşte Cerul sau pe care şi-o face el însuşi, eu nu-i voi lua nimic din ce-i al lui, ba nici măcar nu-1 voi învidia; dar nu am plăcere să contribui cu ceva la bunăstarea lui sau să-1 ajut în nenorocire. Dacă un astfel de mod de gândire ar deveni o lege universală a naturii, specia umană ar putea să subziste desigur foarte bine şi fără îndoială mai bine decât dacă fiecare ar trăncăni despre simpatie şi bunăvoinţă, strâduindu-se chiar să le practice ocazional, în schimb înşală unde poate, vinde drepturile oamenilor sau îi prejudiciază în alt mod. Dar, deşi e posibil ca o lege universală a naturii, conformă acestei maxime, să existe, totuşi este imposibil să voim ca un astfel de principiu să fie valabil pretutindeni ca lege naturală. Căci o voinţă care ar decide aceasta s-ar contrazice pe ea însăşi, întrucât se pot întâmpla multe cazuri când omul are nevoie de dragostea şi simpatia altora, şi când, în virtutea unei astfel de legi a naturii izvorâtă din propria lui voinţă, el şi-ar răpi orice speranţă în existenţa pe care o doreşte.

Acestea sunt câteva din multele datorii reale, sau cel puţin considerate de noi ca atare, a căror deducţie din unicul principiu amintit sare clar în ochi. Trebuie să putem voi ca o maximă a acţiunii noastre să devină o lege universală; aceasta este canonul judecăţii morale a acţiunii noastre în genere. Unele acţiuni sunt astfel alcătuite încât maxima lor nici nu poate fi măcar concepută fără contradicţie ca lege universală a naturii, necum să mai putem voi ca ea să trebuiască a deveni o astfel de lege. La altele nu se întâlneşte, ce-i drept, acea imposibilitate internă, totuşi este imposibil să voim ca maxima lor să fie ridicată la univer­salitatea unei legi a naturii, fiindcă o astfel de voinţă s-ar contrazice pe sine însăşi. Observăm uşor că prima categorie de acţiuni este contrară datoriei stricte sau mai restrânse (indispensabile), cea de-a doua numai datoriei mai largi (meritorii) şi astfel, în ce priveşte specia obligativităţii (nu obiectul acţiunii lor), toate datoriile au fost stabilite cu ajutorul

233

IMMANUEL KANT

acestor exemple ca fiind dependente de principiul unic pe care l-am propus.

Dacă suntem atenţi la ceea ce se petrece în noi înşine de câte ori călcăm o datorie, găsim că într-adevăr nu voim ca maxima noastră să devină o lege universală, căci aceasta ne e imposibil, ci, din contra, pretindem ca contrariul ei să continue a rămâne o lege universală, numai că ne luăm liberatea să facem excepţie de la ea pentru noi sau (şi numai pentru această dată) în favoarea înclinaţiei noastre. în consecinţă, dacă am considera totul din unul şi acelaşi punct de vedere, adică al raţiunii, am găsi o contradicţie în propria noastră voinţă, anume că un anumit principiu este obiectiv necesar ca lege universală şi totuşi subiectiv n-ar trebui să fie universal valabil, ci ar trebui să îngăduie excepţii. Cum însă considerăm acţiunea noastră din punct de vedere al unei voinţe cu totul conformă raţiunii, apoi considerăm aceeaşi raţiune şi din punct de vedere al unei voinţe afectată de înclinaţie, nu este aici în realitate nici o contradicţie, dar, desigur, o rezistenţă a înclinaţiei împotriva precep­tului raţiunii (antagonismus), prin care universalitatea (universalitas) principiului se transformă într-o simplă generalitate (generalitas), în aşa fel încât principiul raţional practic să se întâlnească la jumătate de drum cu maxima. Deşi acest compromis nu poate fi justificat de judecata noastră imparţială, totuşi el dovedeşte că noi recunoaştem de fapt valabilitatea imperativului categoric şi ne permitem (cu tot respectul pentru el) numai câteva excepţii, după cum ni se pare, fără importanţă şi care ne-au fost estorcate.

Am demonstrat deci cel puţin atât: că, dacă datoria este un concept care urmează să conţină semnificaţie şi reală legislaţie pentru acţiunile noastre, ea nu poate fi exprimată decât în imperative categorice, iar nicidecum în imperative ipotetice; în acelaşi timp am expus clar şi pentru orice folosire, ceea ce e foarte important, conţinutul impera­tivului categoric, care ar trebui să cuprindă principiul oricărei datorii (dacă ar exista în genere aşa ceva). Dar nu am reuşit încă să dovedim a priori că un astfel de imperativ există într-adevăr, că există o lege practică care porunceşte prin ea însăşi în mod absolut şi independent de orice mebil şi că observarea acestei legi e datorie.

Pentru a ajunge la acest scop, este de extremă importanţă să ne păzim de un lucru: ca nici prin gând să nu ne treacă de a voi să deducem realitatea acestui principiu din constituţia particulară a naturii omeneşti.

234

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

Căci datoria trebuie să fie necesitate practică necondiţionată a acţiunii; ea trebuie deci să fie valabilă pentru toate fiinţele raţionale (singurele cărora li se poate aplica în genere un imperativ) şi numai de aceea ea trebuie să fie şi lege pentru orice voinţă omenească. Ceea ce, dimpo­trivă, este dedus din constituţia particulară a omenirii, din anumite sentimente şi înclinaţii, ba chiar pe cât se poate dintr-o tendinţă particulară, care ar fi proprie raţiunii omeneşti şi n-ar trebui să fie necesar valabilă pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale; aceasta ne poate servi ca maximă, dar nu ca lege, ca un principiu subiectiv potrivit căruia noi avem tendinţă şi înclinaţie să acţionăm, dar nu ca un principiu obiectiv potrivit căruia am fi ţinuţi să acţionăm, deşi toate tendinţele, înclinaţiile şi constituţia noastră naturală ar fi împotrivă; ba caracterul sublim şi demnitatea internă ale poruncii datoriei o dovedesc cu atât mai mult cu cât mai puţin cauzele subiective sunt pentru aceasta, cu cât mai mult sunt ostile, fără a slăbi totuşi prin aceasta câtuşi de puţin constrângerea prin lege şi fără a-i răpi ceva din valabilitate30.

Aici vedem noi că filosofia se află în realitate într-o situaţie critică; căutând un punct de sprijin ferm, ea nu-1 poate găsi nici în cer, de care să se agate, nici pe pământ, pe care să se reazeme. Ea trebuie să-şi dovedească puritatea ca autodeţinătoare a legilor ei, nu ca vestitor al acelora pe care un simţ înnăscut sau cine ştie ce natură tutelară i le sugerează; toate acestea împreună, oricât ar fi mai bune decât nimic, totuşi nu pot oferi niciodată principii pe care le dictează raţiunea, şi care trebuie să-şi aibă absolut complet a priori izvorul lor şi cu acestea totodată autoritatea lor imperativă: de a nu aştepta nimic de la înclinaţia omului, ci totul de la puterea supremă a legii şi de la respectul cuvenit ei, sau, în caz contrar, de a condamna pe om la dispreţ şi oroare de sine însuşi.

Astfel, tot ce este empiric şi se adaugă la principiul moralităţii nu numai că este inutil, ci este dăunător în cel mai înalt grad purităţii moravurilor; valoarea adevărată şi inapreciabilă a unei voinţe absolut bune constă tocmai în aceea ca principiul acţiunii să fie independent de toate influenţele unor motive contingente pe care numai exeperienţa le poate pune la îndemână. Contra acestei nepăsări sau chiar a acestui mod josnic de a gândi, care constă în a căuta principiul purtării printre motive şi legi empirice, trebuie să se avertizeze cât mai mult şi cât mai des, căci raţiunea umană, pbositâ, se culcă bucuroasă pe o ureche şi în visurile

235

IMMANUEL KANT

ei, înşelată de dulci iluzii (care o fac ca în locul Iunonei să îmbrăţişeze un nor), substituie moralităţii un bastard cârpăcit din membre de origine cu totul eterogenă şi care se aseamănă cu tot ce vrem să vedem în el, numai cu virtutea nu, pentru acela care a văzut o dată adevărata ei înfăţişare*.

întrebarea care se pune este deci aceasta: există o lege necesară pentru toate fiinţele raţionale de a judeca acţiunile lor totdeauna potrivit unor astfel de maxime, despre care ele însele să poată voi să servească drept legi universale? Dacă există o astfel de lege, ea trebuie să fie legată deja (cu totul apriori) cu conceptul voinţei unei fiinţe raţionale în genere. Dar pentru a descoperi această legătură, trebuie să facem, oricât de mult ne-am împotrivi, un pas în afară, adică spre metafizică, într-un domeniu al ei care este diferit de cel al filosofiei speculative, adică în metafizica moravurilor. într-o filosofie practică, unde pentru noi nu e vorba să adoptăm principii despre ceea ce se întâmplă, ci legi despre ceea ce trebuie (soll) să se întâmple, chiar dacă nu se întâmplă niciodată, adică legi obiectiv practice, nu avem nevoie să cercetăm cauzele pentru care ne place sau ne displace ceva, în ce diferă plăcerea simplei senzaţii faţă de gust şi dacă acesta diferă de o plăcere universală a raţiunii, pe ce se întemeiază sentimentul de plăcere şi neplăcere, şi cum din acest sentiment se nasc pofte şi înclinaţii, iar din acestea, cu ajutorul raţiunii, se nasc maxime; căci toate aceste cercetări aparţin unei ştiinţe empirice despre suflet, care ar forma a doua parte a ştiinţei naturii, dacă o considerăm ca o filosofie a naturii, întrucât e întemeiată pe legi empirice. Aici însă este vorba de legea obiectiv practică, prin urmare de raportul unei voinţe cu sine însăşi, întrucât această voinţă se deter­mină numai prin raţiune, deoarece tot ce se referă la empiric dispare de la sine, fiindcă, dacă raţiunea, ea însăşi, determină purtarea (a cărei posibilitate vrem tocmai s-o cercetăm acum), ea trebuie s-o facă în mod necesar a priori.

Voinţa este concepută ca o facultate de a se determina pe sine însăşi la acţiune în conformitate cu reprezentarea unor anumite legi. Şi

* A privi virtutea în adevărata ei înfăţişare nu înseamnă altceva decât a expune moralitatea degajată de orice amestec al sensibilităţii şi de orice podoabă falsă pe care i-o pot conferi răsplata şi iubirea de sine. Cât de mult întunecă ea atunci tot ce apare încântător Ia înclinaţie, poate observa uşor fiecare cu ajutorul celei mai mici încercări a raţiunii lui, dacă aceasta nu şi-a pierdut cu totul facultatea de abstractizare.

236

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

o astfel de facultate nu poate fi găsită decât la fiinţe raţionale. Dar ceea ce serveşte voinţei ca principiu obiectiv al determinării de sine este scopul, şi acest scop, dacă e dat numai de raţiune, trebuie să fie valabil deopotrivă pentru toate fiinţele raţionale. Dimpotrivă, ceea ce nu conţine decât principiul acţiunii, al cărui efect este scop, se numeşte mijloc. Principiul subiectiv al râvnirii este mobilul, principiul obiectiv al voliţiei este motivul; de aici diferenţa dintre scopurile subiective, care se întemeiază pe mobiluri, şi scopurile obiective, care se raportează la motive valabile pentru orice fiinţă raţională. Principiile practice sunt formale, când fac abstracţie de orice scopuri subiective, dar ele sunt materiale, când pun acţiunilor ca principiu scopuri subiective, prin urmare, anumite mobiluri. Scopurile pe care şi le propune o fiinţă raţională, după bunul plac, ca efecte ale acţiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; căci ceea ce le dă valoare este numai raportul lor cu o stare particulară a facultăţii de a râvni; de aceea ele nu pot pune la îndemână principii universale pentru orice fiinţe raţionale şi nici principii universale şi necesare pentru orice voliţie, adică legi practice. Toate aceste scopuri relative nu sunt aşadar decât baza pentru imperative ipotetice.

Dar să admitem că ar exista ceva a cărui existenţă prin ea însăşi să aibă o valoare absolută, şi care ca scop în sine31 să poată deveni baza anumitor legi; atunci în el şi numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adică al unei legi practice.

Acum eu spun: omul şi în genere orice fiinţă raţională există ca scop în sine, nu numai ca mijloc, de care o voinţă sau alta să se folosească după bunul ei plac, ci în toate acţiunile lui, atât în cele care-l privesc pe el însuşi cât şi în cele care au în vedere alte fiinţe raţionale, omul trebuie considerat totdeauna în acelaşi timp ca scop. Toate obiectele înclinaţiilor nu au decât o valoare condiţionată; căci dacă n-ar fi înclinaţiile şi trebuinţele întemeiate pe ele, obiectul lor ar fi fără valoare. Dar înclinaţiile însele, ca izvoare ale trebuinţei, au atât de puţin o valoare absolută pentru a le dori în ele însele, încât dorinţa generală a oricărei fiinţe raţionale trebuie să fie mai curând aceea de a se elibera cu totul de ele. Deci valoarea tuturor obiectelor pe care le putem dobândi prin acţiunea noastră este totdeauna condiţionată. Fiinţele a căror existenţă nu este întemeiată pe voinţa noastră, ci pe natură, au totuşi, dacă sunt fiinţe fără raţiune, numai o valoare relativă, ca mijloc, şi de

237

IMMANUEL KANT

aceea se numesc lucruri, pe când fiinţele raţionale se numesc persoane, fiindcă natura lor le distinge deja ca scopuri în sine, adică ca ceva ce nu este îngăduit să fie folosit numai ca mijloc, prin urmare îngrădeşte orice bun-plac (şi este un obiect de respect). Aceste fiinţe raţionale nu sunt deci numai scopuri subiective, a căror existenţă are o valoare pentru noi ca efect al acţiunii noastre, ci sunt scopuri obiective, adică lucruri a căror existenţă în ea însăşi este un scop, şi anume un astfel de scop căruia nu i se poate substitui nici un alt scop, pentru care el ar trebui să servească numai ca mijloc, fiindcă fără acesta nu s-ar putea găsi nicăieri nimic de valoare absolută; iar dacă orice valoare ar fi condiţionată, prin urmare contingenţă, nu s-ar putea găsi pentru raţiune nici un principiu practic suveran.

Dacă există deci un principiu practic suveran şi, în ce priveşte voinţa omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinţei, prin urmare care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura raţională există ca scop în sine. Astfel îşi reprezintă omul în mod necesar propria lui existenţă şi în acest sens el este un principiu subiectiv al acţiunilor omeneşti. Dar la fel îşi reprezintă şi orice altă fiinţă raţională existenţa ei în virtutea aceluiaşi principiu raţional care e valabil şi pentru mine*; deci el este în acelaşi timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinţei. Imperativul practic va fi deci următorul: acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în pcelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. Să vedem dacă această formulă se poate aplica.

Mai întâi, conform conceptului datoriei necesare faţă de sine însuşi, acela care este obsedat de gândul sinuciderii se va întreba dacă acţiunea lui poate coexista cu Ideea de umanitate ca scop în sine. Dacă, pentru a scăpa de o stare dificilă, se distruge pe sine însuşi, el se serveşte de o persoană numai ca de un mijloc pentru conservarea unei stări suportabile până la sfârşitul vieţii. Dar omul nu este un lucru, prin urmare nu este ceva care să poată fi folosit numai ca mijloc, ci trebuie

* Stabilesc această judecată aici ca postulat. Temeiurile pe care se sprijină se găsesc în ultima secţiune.

238

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

să fie considerat în toate acţiunile lui totdeauna ca scop în sine. Eu nu pot deci dispune cu nimic de omul din persoana mea, să-1 mutilez, să-1 ruinez, să-1 ucid. (Pentru a evita orice neînţelegere, acest principiu ar trebui să fie determinat mai îndeaproape, de exemplu în cazul în care, pentru a-mi salva viaţa, consimt să mi se facă o amputare, în cazul în care, pentru a-mi conserva viaţa, o expun primejdiei; trec aici peste această determinare, căci ea aparţine moralei propriu-zise.)

Al doilea, în ce priveşte datoria necesară sau obligatorie faţă de alţii, cel ce are de gând să facă altora o promisiune mincinoasă va înţelege imediat că el vrea să se servească de un alt om numai ca mijloc, ca şi când acest om nu ar conţine în acelaşi timp în el însuşi un scop în sine. Căci acela pe care vreau să-1 folosesc printr-o astfel de promisiune pentru intenţiile mele nu poate în nici un caz să fie de acord cu modul meu de a proceda faţă de el şi deci să conţină el însuşi scopul acestei acţiuni. Mai izbitoare este această violare a principiului umanităţii la alţi oameni, dacă luăm exemple de atentate contra libertăţii şi pro­prietăţii altora. Căci aici este clar că cel ce calcă drepturile oamenilor intenţionează să se servească de persoana altora numai ca mijloc, fără a considera că ei trebuie să fie respectaţi ca fiinţe raţionale totdeauna în acelaşi timp ca scopuri, deci că trebuie să poată conţine în ele şi scopul aceleiaşi acţiuni*.

Al treilea, cu privire la datoria întâmplătoare (meritorie) faţă de sine însuşi, nu este suficient ca acţiunea să nu fie în contradicţie cu umanitatea din persoana noastră ca scop în sine, ea trebuie să şi fie de acord cu aceasta. Dar în umanitate există dispoziţii pentru o mai mare perfecţiune, care aparţin scopului naturii cu privire la umanitate în subiectul nostru. Neglijându-le, noi putem respecta fără îndoială datoria de a conserva umanitatea ca scop în sine, dar nu pe aceea de a dezvolta realizarea acestui scop.

* Să nu ne imaginăm că aici trivialul quod tibi non vis fieri etc?1 poate servi ca directivă sau ca principiu. Căci acest precept nu este dedus decât din preceptul nostru, şi încă cu diferite restricţii; el nu poate fi o lege universală, căci nu conţine principiul datoriilor faţă de sine, nici al datoriilor de iubire faţă de alţii (căci mulţi ar fi bucuroşi de acord ca alţii să nu le facă bine, cu condiţia de a fi ei scutiţi să facă bine altora); în sfârşit, el nu conţine nici principiul datoriilor de justiţie faţă de alţii, căci criminalul ar’argumenta în virtutea acestui principiu contra judecătorilor care-1 pedepsesc etc.

239

IMMANUEL KANT

Al patrulea, cu privire la datoria meritorie faţă de alţii, noi ştim că scopul natural pe care-1 au toţi oamenii este fericirea lor proprie. Umanitatea ar putea desigur subzista dacă nimeni nu ar contribui la fericirea altuia, cu condiţia de a nu sustrage acestei fericiri nimic în mod intenţionat; dar dacă fiecare nu s-ar strădui, pe cât poate, să promoveze şi scopurile altora, acordul unei astfel de purtări cu umanitatea ca scop în sine nu ar fi totuşi decât negativ şi nu pozitiv. Căci dacă subiectul este scop în sine, scopurile lui trebuie să fie totodată, pe cât este posibil, şi scopurile mele, dacă vreau ca reprezentarea acestei finalităţi să dobândească în mine toată eficacitatea.

Acest principiu al umanităţii şi al oricărei naturi raţionale în genere ca scop în sine (condiţia supremă care limitează libertatea acţiunilor fiecărui om) nu e împrumutat din experienţă: mai întâi, din cauza universalităţii lui, deoarece priveşte toate fiinţele raţionale în genere, lucru pe care nici o experienţă nu este capabilă să-1 legitimeze; în al doilea rând, fiindcă umanitatea nu este reprezentată în acest principiu ca scop al oamenilor (subiectiv), adică ca obiect pe care ni-1 propunem singuri într-adevăr ca scop, ci ca scop obiectiv pe care, orice scopuri particulare am avea, ni-1 reprezentăm ca lege, suprema condiţie care limitează toate scopurile subiective, prin urmare trebuie să derive din raţiunea pură. Căci principiul oricărei legislaţii practice rezidă obiectiv în regula şi forma universalităţii, care o face aptă să fie o lege (în orice caz lege a naturii conform primului principiu), iar subiectiv rezidă în scop; dar subiectul tuturor scopurilor este orice fiinţă raţională ca scop în sine (conform celui de-al doilea principiu). De aici rezultă cel de-al treilea principiu practic al voinţei ca condiţie supremă a acordului ei cu raţiunea practică universală, Ideea voinţei oricărei fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare.

Potrivit acestui principiu sunt respinse toate maximele care nu pot exista împreună cu propria legislaţie universală a voinţei. Voinţa nu este deci numai supusă legii, ci este supusă astfel ca să trebuiască a fi considerată şi ca legislatoare, şi tocmai din această cauză abia ca supusă legii (a cărei autoare se poate considera ea însăşi).

Imperativele, aşa cum le-am prezentat mai sus, anume acela al legalităţii acţiunilor similare în general unei ordini naturale sau acela al privilegiului finalităţii fiinţelor raţionale considerate în sine, excludeau din demnitatea lor poruncitoare orice amestec al unui interes ca mobil,

240

ÎNTEMEIEREA METAFIZICII MORAVURILOR

tocmai prin faptul că erau reprezentate drept categorice; dar ele nu au fost recunoscute ca fiind categorice, decât deoarece trebuia să admitem aşa ceva, dacă voiam să explicăm conceptul de datorie. Dar că ar exista judecăţi practice care ar porunci categoric, nu s-ar putea demonstra în genere, cu atât mai puţin în această secţiune; totuşi un lucru s-ar fi putut face, anume: să se fi indicat, în imperativul însuşi, cu ajutorul vreunei determinări pe care el o cuprinde, principiul renunţării la orice interes în voliţia care se supune datoriei, făcând din acest principiu semnul distinctiv specific al imperativului categoric de cel ipotetic. Acest lucru se întâmplă în a treia formulă de faţă a principiului, adică a Ideii voinţei oricărei fiinţe raţionale concepută ca voinţă universal legislatoare. Căci dacă concepem o astfel de voinţă, atunci, deşi este posibil ca

o             voinţă care este subordonată legilor să fie legată de aceste legi şi prin
vreun interes, totuşi este imposibil ca o voinţă care este ea însăşi suprem
legislatoare să depindă de un interes oarecare; căci o astfel de voinţă
dependentă ar avea ea însăşi încă nevoie de o altă lege care ar îngrădi
interesul egoismului ei, impunându-i condiţia de a avea valabiliatea unei
legi universale.

Astfel, principiul în virtutea căruia orice voinţă omenească apare ca întemeind prin toate maximele ei o legislaţie universala*, dacă de altminteri justeţea lui ar fi stabilită, ar conveni foarte bine imperativului categoric, în sensul că tocmai din cauza Ideii unei legislaţii universale nu se întemeiază pe nici un interes şi că deci, dintre toate imperativele posibile, el singur poate fi necondiţionat; sau şi mai bine-zis încă, inversând judecata, vom spune: dacă există un imperativ categoric (adică o lege pentru orice voinţă a unei fiinţe raţionale), el nu poate porunci decât de a face totul potrivit maximei voinţei sale, care ar putea să se ia totodată pe ea însăşi, întrucât este legislatoare universală, ca obiect; căci numai atunci principiul practic şi imperativul căruia voinţa

1             se supune sunt necondiţionate, fiindcă nu pot avea nici un interes ca
fundament.

Dacă aruncăm acum o privire retrospectivă asupra tuturor străduinţelor care au fost întreprinse până acum pentru a descoperi principiul moralităţii, nu ne vom mira de ce toate au trebuit să dea greş.

* Mă pot dispensa să aduc exemple pentru explicarea acestui principiu, căci acelea care au explicat mai întâi imperativul categoric şi formula Iui pot servi aici toate în acelaşi scop.

241

(…)

 CURS 5: Etica datoriei

– relaţiile morale pot fi concepute pe baza unor principii de maximă generalitate din care se pot deriva norme pentru orice situaţie posibilă

– esenţa moralităţii constă în datoria liber consimţită de a ne conforma unor norme valabile pentru orice fiinţă raţională

– statutul subiectului moral este cel al autonomiei (capacităţii de a-şi da singur legi) inerente raţionalităţii;  omul ca fiinţă morală se defineşte prin libertate, fundament valoric ultim ce îi conferă unicitatea exprimată în termenul moral de „demnitate”

– în istoria eticii orientarea raţionalist-normativistă a eticii datoriei a fosat consacrată de Immanuel Kant şi de continuatorii săi, dar se regăseşte într-o formă de maximă rigoare logică şi în teoriile logicii deontice

Immanuel Kant

etica raţionalist-normativistă kantiană poate fi concepută ca interpretarea conştiinţei morale

– printre faptele conştiinţei morale poate fi identificat conştiinţa obligaţiilor morale – ceea ce deosebeşte omul de alte fiinţe conferindu-i conştiinţa responsabilităţii morale

– în cadrul ideatic kantian, filosofia se compune din următorele domenii şi discipline fizica, etica,  logica

Structura operei critice kantiene

Filozofia materială –care are de a face cu un obiect oarecare – conform legilor la care sunt supuse

Filozofia naturalălegile naturii (fizica)

– filozofia naturală empirică

– filozofia naturală pură (metafizica naturii) – Critica raţiunii pure

Filozofia practicălegile libertăţii (etica)

– filozofia morala empirică (antropologia pragmatică)

– filozofia morala pură (mtafizica moravurilor) – Citica raţiunii practice

Filozofia formală – care are de a face numai cu forma însăşi a intelectului

 

– Critica raţiunii teoreticefaptele experienţei + principiile raţiunii

cunoaştereavalabilitate: în limitele experienţei

– depăşirea sferei experienţei → antinomie

limita cunoaşteriilucrul în sine

limita raţiunii teoreticelibertatea omului  → raţiunea practică

Critica raţiunii practice

–          mobilurile determinării voinţei

–          voinţa – capacitatea autodtermin. prin raţiune

principiul moralităţii: capacitatea de autodeterminare/ autonomia voinţei

→← eteronomia voinţei (mobiluri exteriore moralităţii)

Postulate: 1.libertate ; 2. existenţa lui D-zeu ; 3. nemurirea sufletului

Întemeierea metaf. moravurilor

– scopul: elaborarea unei filosofii morale pure – normativă

–  irelevanţa oricărei cunoştinţe empirice – antropologie pragmatică

→ cercetează şi stabileşte principiului suprem (fundamental) al moralităţii

→ derivarea lui din raţiune şi stabilirea raporturilor sale cu cunoaşterea comună

→ un principiu propriu moralităţii – nu recurge la religie (dar conduce la ea)

autonomia moralităţii: valoarea morală nu se subordonează

altor valori

–          principiul moralităţii ca modalitate de înţelegere a ei

problema întemeierii obligaţiilor morale ocupă poziţie centrală

–          nu etica se întemeiază pe morala comună

–          ci morala comună se interpretează după ideea de voinţă pură

filosofia transcendentală – filosofia gândirii pure

–          Metafizica moravurilor – ideea şi principiile unei voinţe pure posibile

–          → lege practică (valabilitatea sa se exprimă prin: necesitate, universalitate)

–          → întemeierea moralităţii pe „raţiunea pură practică”

–          singurul lucru bun – ceea ce deţine valoare în mod originar în sine – fără nici o restrîngere – voinţa bună

–          voinţa bună – care îşi dă ea însăşi legea morală →demnit. omuluifiinţă liberă:

determinarea voinţei către forma legii moralecauzalitate prin libertate

–          omulfiinţă empirică – determinat din afara sferei raţiunii – de înclinaţii

fiinţă raţionalădeterminat doar de raţiune – de legea morală

are deopotrivă caracter empiric şi inteligibil

–          principiile practice sunt:

1.) maxime – subiective

2.) legiimperative a.) ipotetice – se leagă de un principiu material (fericirea: în funcţie de plăcerea pe care o produc) – contingente

b.) categoriceobligativitate absolută

– formele imperativului categoric:

1. Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale

2. Acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta lege universală a naturii

3. Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în pers. ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc

– caracteristicile fundamentale ale filosofiei practice kantiene:

→ respingerea eudemonismului şi a tendinţei de a întemeia moralitatea pe autoritatea fiinţei supreme: afirmarea autonomiei voinţei (formalism, rigorism, imperativism)

criteriile moralităţii:

–          autonomia voinţei: determinarea voinţei în mod nemijlocit şi exclusiv de la legea morală; independent de înclinaţii – fapta săvârşită din datorie aparţine moralităţii

–          eteronomia voinţei: voinţa este determinată în afara principiului raţional al legii şi de înclinaţii – fapta săvârşită păstrează aspectul exterior al datoriei – poate  aparţine doar legalităţii dar nu şi moralităţii

Contribuţia lui Johann Gottlieb Fichte

–          ideea centrală – Eul  în sine

  • Instituie pe sine – Eul – autodeterminare
  • Instituie Non–Eul – autolimitare

–          în cadrul filosofiei teoretice Non–Eu-l determină Eul

–          în cadrul filosofiei practice Eul determină Non–Eul

–          scopul ultim al omului: autonomia sa desăvârşită; dominarea completă a lumii exterioare

–          principiul moralităţii: determinarea completă a eului empiric (năzuinţa spre fericire) de către eul pur (năzuinţa spre libertate)

–          imperativul categoric: acţionează  coform celei mai bune convingeri personale despre datoria ta

–          comunitatea fiinţelor raţionale – fiecare om este scop în realizarea scopurilor raţiunii

→ obligaţia oricărei persoane de a se dedica unei vocaţii specifice şi de a se încadra într-o stare socială

–          datoriile umane: 1. Generale

– a respecta libertatea altuia

– răspândirea moralităţii

2. Specifice

– automenţinerea sa

– auto desăvâşirea sa conform vocaţiei alese

– stările umane conform vocaţilor lor specifice:

1. omenii cunoaşterii

2. învăţătorii moralităţii

3. artiştii

4. funcţionarii statului

5. păturile de jos

Normele şi practicile sociale (Ágnes Heller)

– Wittgensteinetica ar trebui să devină o condiţie a lumii ca şi logica

sens: LumeNU lucrurile însufleţite şi neînsufleţite ci semnificaţia relaţiilor lor

– (a cunoaşte)/ a da sens → a face diferenţă între bine (corect) şi  rău (incorect)

societeao lume a sensurilordiferenţieri prin:

practica folosirii limbajului

comportament

practica folosirii obiectelor

diferenţieri secundare conform orientărilor valorice – norme, reguli →

reglementeazămanifestările oamenilor (să facă /să se abţină…)

existenţa (caracterul) oamenilor (să fie / să nu fie…)

normaexpresie calitativă:conţinut (caracteristică morală)

– ce (trebuie) → axiologie

expresie prescriptivămobilizatoare (+)

–  restrictivă (–)

– „trebuie” (deontologie)

după modalitateobligatorie (imperativ)necond. – încălc. – atrage pedeapsa

preferenţiale (opţion.) cond.– încălc. – pedeapsa – în

funcţie de consecinţe

–  diferenţierea normelor şi regulilor:

1. conform difer. categoriilor orientărilor valorice

bine – rău; sacru – profan; adev. – fals; util – dăunător; frumos – urât

viziune interpretat. a lumiiierarhia – norme

– valori

2. conform difer socială a norme/reguli – diferite sisteme ale obiceiurilor morale

– conform pături sociale, vârstă şi sex

caracteristici confom terminologiei mulţimilor matematice

– valabile în interiorul aceluiaşi mulţimi sociale

– valabile între mai multe mulţimi sociale

universale –  între mai multe mulţimi sociale şi  între mai multe

culturi

3. generalitategener. – toţi / toate colect.

particular – o colect.determinata

special/indiv. – col. – ind.restr.

4. formulareabstractă (ideea normei) posibilităţi largi ale interpretării

concretă – determiarea condiţiilor

–          caracteristici de bază:

– subiectul normei: omulindiv./colect.

– caracter proiectiv: se referă la viitor

– nu are în vedere deosebirile individuale

– se referă la fapte şi decizii – nu sentimente

– presupun aptitudinea conformării

→ comandamente contradictrorii logic, imposibile fizic sau referitoare la sentimente, nu au efect moral

–          normejuridice → se referă la manif. exterioare cu repercursiuni asupra altor

persoane

→ conformitate exteriorul (forma)

→ sancţiune determinată

–  moraleintenţii şi fapte deopotrivă

– se adresează forului intern – conştiinţa

→    conformitate internă – autenticitatea

– diferenţe în aplicare

– sancţiuni multiple, nedeterminate

–          caracteristicile generale ale normelor (G.H. von Wright): 1.) caracterul (modalitatea)  2.) conţinutul  3.) condiţia aplicării  4.) autoritatea  5.) subiectul  6.) ocazia  7.) proclamarea  8.) sancţionarea

3 conditii elementare

a)      o stare de fapt nu există dar apare, dacă acţiunea nu-l previne // – prevenire

b)      o stare de fapt există şi nu încetează independent de acţiune

c)      o stare de fapt  există dar încetează dacă nu va fi precedat de faptă

–           categoricecond. aplicării ei este cond. realizării conţ. ei (posib.aplic.dată în conţ.)

–          ipotetice – cond. aplicării ei constă în posib. realiz. conţinutului ei + o altă condiţie (cond.apl. nu este dată în conţ.)

CURS 6: Utilitarismul

I. Originile utilitarismului

III. Formele utilitarismului şi limitele lor

–          utilitarismul în sensul cel mai general reprezintă o modalitate de conciliere dintre înclinaţiile naturale ale omului şi posibilitatea unei ordini morale obiective o morală a asocierii (vs.o morală a autorităţii)

–          Bernard Williams – utilitarismul – o concepţie non-transcendentă, o morală a angajării minime bazată pe disponibilitatea omului de a considera dorinţele altora împreună cu dorinţele proprii

–          produsul gândirii anglo-saxone: caracterizat printr-o tendinţă a reconciliere cu lumea

–          Platonismul de la Cambridge

Ralph Cudnort (1617-1688), The True Intelectual System of the Universe

–          A Treatise concerning Eternal and Immutable Morality

este dat de la natură ce este bun, just, drept şi adevărat

–    Anthony Ashley Cooper III. Earl of Shaftesbury  

tot ce este frumos, armonios, proporţional: adevărat

– tot ce este frumos şi adevărat: este bine şi dezirabil

oamenii dispun de un sentiment moral (moral sense): „singurul care ne poate face să cunoaştem ordinea şi proporţia, şi care ne dă tonul şi măsura potrivite cu pasiunea umană.”

– consid.că există o analogie între distincţiile morale şi judecăţile despre artă, armonia     interioară cea mai virtuoasă ar fi, de asemenea, cel mai plăcut mod de viaţă = viaţa virtuoasă este ca o operă de artă

Teor. de nat. voluntarismului lui T.Hobbes (1588-1679) – Leviathan – epistemologie empiristă, psihologie mecanică, morală egoistă, politică etatistă

1) dreptul natural – propria libertate de a acţiona aşa cum vrem, folosindu-ne puterea în scopul autoconservării

în starea naturală – fiecare are dreptul la orice în scopul autoconservării

dorinţă de posesiune, dor de putere, acţiune arbitrară

2) – necesitatea unui contract social – sursa puterii publice

– lume raţională

– dreptate

– siguranţa averii

Bernard de Mandeville (1670 – 1733) – Povestea albinelor

–          omul acţionează doar pentru binele propriu, dar acţiunile egoiste constituie baza (dezvoltării economice) binelui comun

–          omul în ceea ce priveşte totalitatea pasiunilor sale se prezintă ca mecanism al plăcerilor şi durerilor

Richard Cumberland (1631 – 1718) – De Legibus Naturae

–          fapta ce asigură cea mai mare fericire posibilă pentru toate fiinţele raţionale este amprenta ordinii eterne a lucrurilor în mintea noastră

Francis Hutcheson (1694 – 1746) Cercetări asupra originile ideilor noastre despre virtuţi

–          despre bunătatea faptelor noastre suntem înştiinţă de aprobarea ce le însoţeşte

–          la nivel formal: mobilurile virtuoase

–          la nivel material: fapta cea mai bună este aceea care asigură ceea mai mare fericire pentru cei mai mulţi oameni

–          scopul sentimentelor noastre morale: fericirea tuturor

Adam Smith (1723 – 1790) Teoria sentimentelor morale; Avuţia naţiunilor    

–          baza judecăţii moraleaprobarea / dezaprobarea generală conceput în modelul unui spectator dezinteresat

–          Calculul intereselor asigură echilibrul moral dintre atitudinea economică, care ia în calcul pe celălalt ca mijloc şi atitudinea morală care ia în calcul pe celălalt ca scop:

eu sînt în acelaşi măsură parte integrantă a calculului intereselor ca şi celălalt: trebuie să privesc toate performanţele mele cu ochii celuilalt dacă doresc să fac propuneri acceptabile pentru el

–          Avuţia naţiunilor: „ Omul are nevoie în genere de ajutorul semenilor săi, dar acesta aşteaptă în zadar doar de la bunăvoinţa lor. Este mai probabil să-şi atingă scopul făcând apel la interesul lor propriu convingându-le că acţionează în avantajul lor dacă fac ceea ce li se cere. Aşa procedăm de fiecare dată când propunem un schimb […] Prânzul nostru nu ni-l aşteptăm de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului ci de la înclinaţia lor de a urma interesul lor propriu. Nu ne adresăm omeniei lor ci iubirii de sine.”

–          Teoria sentimentelor morale – multe din sentimentele noastre morale ne leagă chiar şi independent de motive de interes sau de considerente de utilitate de semenii noştri

–          acest lucru face şi mai desăvârşită ordinea raţională ce apare ca urmare a competiţiei cu intervenţia unei mâini invizibile

–          utilitarismul teologicJoseph Butler (1692 – 1752) Despre natura umană 

–          dintre toate ideile noastre cele legate de fericirea sau nefericirea noastră ne privesc în mod nemijlocit; iubirea de sine şi bunăvoinţa nu sunt contrare ci doar diferă unul de celălalt

–          virtutea constă în a face ceea ce este bun şi corect în sine, dar dacă stăm să judecăm această alegere a noastră va trebui să ne convingem că favorizează fericirea noastră sau cel puţin nu intră în contradicţie cu ea

–          calculele iubirii de sine raţionale se conformează preceptelor morale ale conştiinţei doar atunci când luăm în calcul şi ordinea finală a lucrurilor, adică recompensele şi sancţiunile din lumea de dincolo

II. Formulările clasice ale utilitarismului

Jeremy Bentham – Cercetare asupra fundamentelor legislaţiei şi a moralei

–  omul trăieşte sub influenţa a doi factori fundamentali. – plăcerea

– durerea

ei ne arată → ce trebuie făcut? ce vom face?

–          orice altceva este fictiv, imaginat, produs al limbii sau al gândirii

–          principiul utilităţii – recunoaşte acest lucru

–          orice acţiune este corectă / incorectă în măsura în care sporeşte / diminuează fericirea

–          utilitateainteresul nu au concept generic superior

–          interesulinteresul personal/individual – durere

– plăcere  şi modificările acestora

–    interesul public / comun: suma intereselor individuale

–  principiul utilităţii include forma tuturor principiilor morale şi exclude toate concepţiile contrare

–    „trebuie” – dincolo de utilitate este expresiaabuzului

aroganţei

–  intoleranţei

-există şapte dimensiuni pentru compararea a două plăceri 1.) intensitatea, 2.) durata, 3.) certitudinea, 4.) apropierea, 5.) fecunditatea, 6.) puritatea, 7.)extinderea

John Stuart MillUtilitarismul (1863)

–          scop fundamental – fericirea / evitarea suferinţei psihice şi fizice pentru orice fiinţă sensibilă

–          aceasta este măsura moralităţii

–          fericirea celor în cauză / cei vizaţi de actele săvârşite +/- fericirea proprie // imparţial

–          dovada principiului fericirii: nedemonstrabilă / scop dezirabil / urmărit în general / dezirabile sunt şi componentele sale

–          actelebunăstare pers.

–          sancţiuni – exterioare – D-zeu, aprecierea semenilor

–  interioare – sentimentele, conştiinţa

–    starea socială – stare obişnuită pentru oameni →  omul nu popate fi conceput decât ca membru al unei colectivităţi

–    convieţuireaasocierea unor egaliconsiderarea interesului celuilalt

abţinere de a comite nedreptăţi

–  preocup. de bunăst. altora

– chiar şi în cazul unor diferenţe culturale recunoaştem scopul final – fericire –  sentiment natural

–    virtutea – nu este parte a scopului de

John Stuart Mill (1806 – 1873)

–          Utilitarismul (1863)

–          fundamentul moralit. – utilit. – cea mai m.feric.

→ fapta – bunăface fericitbucurie

–  lipsa durerii

–  rea   →  face nefericitdurere

–  lipsa bucuriei

singurul scop: bucuria, evitarea suferinţelortotul este dorit pt. acest scop

crit. preferabilit.

bucurie (plăcere) – spirituală         1. intensit., 2. durată, 3. certit.,

–  trupească        4. apropier., 5.fecund., 6. purit.

7. extindere, 8. calitate

scopul ultim al vieţii: o viaţă lipsită de suferinţă şi bogată (p.v.cantit. şi calit.) în bucurii

scopul acţiunii umanecriteriul moralităţii: concordanţa cu acele reguli ale comportamentului care asigură în măsura cea mai mare o atare existenţă pt. umanitate şi chiar pt. totalitatea fiinţelor sensibile

criteriul evaluării comportamentului corect: nu propria fericire a celui ce acţionează ci acelora care resimt efectele acţiunii

→ criteriu / regulă de apreciere nu motivul acţiunii

–          motivulnu are rol în aprec.moralit. faptei

are rol în aprec. valorii persoanei

–    majoritatea acţ. corecte → „binele indivizilor” din acestea se compune „binele bunii

–  scopul vieţii virtuoase: multiplicarea fericirii (promovarea binelui comunferic.tuturor) ocazii rare în alte cazuri fericirea câtorva

–     sancţiuni ale principiului utilităţii:

a) exterioare – D-zeu + aprobarea semenilor, frica de dezaprobarea lor; de ex.: iubirea semenilor, iubirea / venerarea stăpânului Universului.

Dacă D-zeu este bun, utilitatea din punct de vedere al fericirii generale este aprobat de D-zeu.

b)            interioare: – sentimente: durerea ce urmează încălcării (legii), datorieiesenţa conştiinţei şi asociaţiile aferente: simpatie, iubire, frică, sentim.relig., amintirile n., stimă f.de sine, dorinţa de apreciere, etc…

–          starea / condiţia trăirii în colectivit. – natural necesar, obişnuit: omul se consideră pe sine / îşi imaginează existenţa ca membru al unei colectivităţi

–          asocierea – p. avea loc doar cu luarea în considerare a intereselor celor implicaţi: convieţuirea unor egali: cere o raportare ca atare

imposib. neglijării interes. celuilalt

abţinere de a comite nedreptăţi

revoltă în faţa nedreptăţii

asumarea binelui comun / binele propr.

–          difer. cult. → imposib. împărtăşirii unor sentimente / convingeri – nu se opune scopului (fericirii) lor, ci mai degrabă ar ajuta acesta

–          sentiment mai puternic decât scut. egoiste, un proc. în proc.din educ. sau din forţ. socială ci calit. fără de care nu îşi concepe viaţa

–          argumente ale princ. fericirii:

  • este premisă (imposib. de demonstr.)
  • singurul scop dezirabil – celelalte doar mijl.
  • oamenii îl doresc: bun pt. fiecare om în parte, bun pt. totalitatea oamenilor
  • are mai multe compon. dizerabile şi în sine nu doar ca părţi ale scopului

de ex.: – virtutea – în conc. utilit. – nu constituie p. integr. naturală şi originară a scopului, ce are capacitatea de a deveni atare; în cei ce o iubesc va deveni astfel; ei nu-l vor iubi numai ca pe un mijloc al fericirii ci ca parte integrantă al acestuia

–          ceea ce la început era dezirabil doar ca un mijloc în dobând. fericirii ulterior devine dezirabil în sine

–          feric. nu este o idee abstractă ci un întreg concret şi părţile ei dezirabile le sunt inerente

–          a dori virtutea în sine = conştiinţa virtuţii este o plăcere în timp ce contravine el este o durere

–          relaţia dintre dreptate şi utilitate

dreptate:    1) a respecta drepturile legale ale cuiva

2) a refuza legea considerată ca nedreaptă

3) oricine să dobândească ceea ce merită (bine / rău)

4) a se îngriji de datoria asumată; a face faţă aşteptărilor stârnite în mod conştient de comportamentul nostru

5) a refuza cererea la părtinire, avantajarea nejustificată

2 componente: 1. regulă de comportament

2. sentim. ce-l susţine

1. (reg.) – să fie acelaşi pt. întreaga umanitate

2. (dorinţă) – cei ce încalcă regula să plătească

a) o pers. lezată într-un drept al său

b) simţ al dreptăţiia replica / a reprima ofensa

→ a) a dispune de drepturi – de una ce obligă societatea să-l apere pentru utilitatea sa generală

b) setea de răzbunaresursa: o utilitate deosebit de importantă şi eficace: interesul pentru siguranţacea mai importantă dintre toate interesele – vitală

noţiunea de dreptate – schimbătoare – la fiecare pop.

–  la fiecare individ

→ comandamentele lui nu sunt în consens

alegerea influenţ. – măsuri exterioare

–  prejudecăţi personale

→ fiec.parte angajată în dispută trebuie să recurgă la tot atâtea argumente privind poziţia sa, cât şi pt. poziţia celorlalţi

necesitatea ficţiunii unui contract. – toţi membrii unei societăţi se obligă la respectarea legilor

–          consimte la pedepsirea lui / ei în cazul nerespectării lor – pedeapsa necesită consimţământul – relaţia indiv. – societate

a)      ce este drept ca indiv. să primească de la soc.

b)      ce este drept ca indiv. să dea societăţii

de ex. – împărţ. sarcinilor de impozitare // protecţia primită

–          acelaşi protecţie (legalitatea) – plată egală

–          protecţie diferită – prot. persoanei – egală

–  prot. bunurilor difer.

„Dreptatea este denumirea unei categorii specifice ale regulilor morale, acelor reguli care privesc de la modul cel mai strict condiţiile indispensabile ale bunăstării umane şi ca urmare sunt obligatorii într-o măsură mai mare ca orice alte reguli privind conduita.”

–          a avea partedrept fundamental / interdicţia abuzurilor

mai important decât regulile parţiale

expresia principiului fundam. – Bentham – fiecare persoană contează ca una singură şi nimeni nu contează mai mult

În concluzie:

–          princ.util. – arată care dintre acţiuni sau reguli conduce la o pondere mai însemnată a binelui faţă de rău

–          bine / rău nu înseamnă b. / r. în sens moral

–          ele sunt quantificabile şi comparabile

–          utilitarism – 3 feluri

  1. ut. acţional – act.ut.

–          care dintre acţiunile posibile va realiza cea mai mare măsură a binelui

–          ca efect va avea din punct de vedere al măsurii abs.a binelui faţă de răul faptul că în momentul / circumstanţele date Eu voi săvârşi o anumită acţiune

–          niciodată nu trebuie să ţinem cont de reguli şi obişnuinţe ci doar de oportunitatea moment / situaţiei

→ trebuie să recalculăm în permanenţă efectul faptelor asupra bunăstării generale

! – replică: valoarea unei fapte este influenţată şi de alţi factori decât cele ale rezultatului

A.C. Ewing – R.B. Brandt     

– din punct de vedere al util.acţion. multe dintre fapte considerate ca incorecte pot fi considerate ca bune

Ex. – săracul fură de la bogat pentru a-şi întreţine familia

–  societ. pedepseşte un inocent pt. a evita panica

–  un adult nu-şi ţine promisiunea făcută unui copil

2. utilit. general

– are în ved. nu doar faptele singulare ale unui singur agent ci şi posibilitatea generalizării pentru orice situaţie similară

–  raţionamentul: fapta (dacă se află) poate servi drept exemplu pt. alţii // de nu să fi luat drept exemplu

–  ceea ce este bun / acceptabil într-o anumită situaţie pt. o anumită persoană trebuie să fie bun / acceptabil pt. orice situaţie similară şi pentru orice altă persoană

–  replică: reg.generaliz. nu ţine de reg.utilit.

+ ex. cel ce nu votează / cel ce fură

inadmisibil – trage foloase pe urma faptului că alţii votează / nu fură etc…

3. utilit. regulii / normativ

– Mill

care dintre regulile de cond.va realiza cel mai mare beneficiu pt. toţi

a alege, a menţine, a preschimba conf. util. lor

–          este pur şi simplu corect să urmăm o reg. (de ex. reg. de a spune adev.) pentru faptul că este util să existe o atare regulă

–          a judeca nu faptele posibile ci regula generală, actuală, ideală conform căreia se procedează pt. maximaliz. bunăstării

probl. limită:

– cum / cui se distribuie rezult. acţ. conform cu princ. utilităţii:

– pe bază de merit

– conf. dreptăţii / echităţii

– pentru cât mai mulţi posibil

Curs 7: Etica valorilor

Normativism şi axiologism

–          tendinţa de depăşire a formalismului kantian

–          căutarea posibilităţii orientării materiale (de conţinut) al actelor umane

–          punctul de plecare: normele nu pot avea caracter imperativ decât în măsura în care exprimă diferenţe valorice necesare → conţinutul normei: valoare

–          valori – calităţi pure susceptibile în normele raţiunii/ trăiri/ dorinţe/ semnificaţii imaginabile independent de orice purtător material (de calităţile lucrurilor şi a oamenilor) care sunt prin ele însele în relaţii de superioritate şi de inferioritate

Orientarea acţiunii

–          Max Scheler Formalismul în etică şi etica materială a valorilor

– Acţiunile noastre sunt îndreptate spre – bunuri (obiecte)

– scopuri/ obiective

valori

–   valorile – sunt susceptibile în trăiri → există o ordine apriorică a însemnătăţii                       obiective a lucrurilor – un „ordre du coeur” (Pascal)

–          valoarea unui obiect – este dată în percepţie

– nu ca urmare a unei reflexii interioare şi ca o notă valorică ce precede orice surprindere raţională ci care este impresia primordială purtătoare a calităţii obiectului

–          etica are ca fundament cunoaşterea morală

–          comport. moral presupune intuiţia valorilor → cunoaşterea binelui

– nu este o cunoaştere de tipul judecăţii

– nu cunoaşterea normelor morale

– nu doar trăirea a ceea ce este bun

–          ci prezenţa autorevelatoare a valorii (capacitatea de a fi dat prin sine) în trăirile noastre

Etica materială a valorilor

–          Etica – formularea în judecăţi a ceea ce este dat în cunoşterea morală – relaţia axiomatică dintre valoare şi obligaţie

–          necesitatea obligaţiei se bazează pe recunoaşterea relaţiilor a priori dintre valori

–          obligaţia este modul de expresie / reprezentare a unei valori care fiind bun trebuie să existe; Etica materială a valorilor are la bază axiomele valorice ale lui Brentano (expresia lor sintetică: orice valoare pozitivă trebuie să existe, nici o valoare negativă nu trebuie să existe)

–          favorizarea unei valori are la bază evidenţa intuitivă a priorităţii ce derivă din însăşi esenţa sa

–          virtute – capacitatea realizării unei valori

–          viciu – incapacit realizării valorii

–          merit – real unei valori dincolo de normele generale

–          ierarhia a priori a modalităţilor valorice:

  1. valori senzuale – plăcut /neplăcut
  2. valori vitale – nobil / vulgar /

3    valori sufleteşti

4.   valori spirituale – frumos, just, adevărat

  1. valori absolute – sacrul

–          valori fundamentale valori de personalitate

–          tipuri de persoane valorice: sfânt, geniu, erou, spirit conducător, artistul plăcerilor

–          tipuri de comunităţi valorice: comunitatea de iubire, comunitatea de drept, comunitatea de cultură, comunitatea de viaţă

–          personalitatea morală – conştiinţa existenţei şi a valorii eului propriu

– valoarea intenţiilor valorice proprii şi esenţei sale valorice ideale

– valoarea manifestării vieţii şi a actelor sale

! –    nimic generalesenţialitate dată într-o singură persoană

–  condiţia mântuirii personale

–    datoriao chemare adresată unei singure persoane

înţelegerea: surprinderea valorii esenţiale personale

–          persoana poate fi – persoană  singulară – unicitate + autonomie

– persoană generală – participă la solidaritatea în bine şi rău

a indiviziilor

  1. masă – imitaţie involuntară
  2. comunitate de viaţă – retrăirea unor sentimente
  3. societate – asociere conştientă
  4. cosmosul persoanelor morale – solidaritate

 

Pluralismul valoric (John Kekes)

– etica pluralismului

–          valorile nu pot fi concepute ca ipostaze, manifestări ale unui şi aceluiaşi valori

–          diversitatea este reală şi nu doar aparentă; nici organizarea lor sistemică nu reduce pluralitatea la o unitate

–          valorile → foloase / daunecauzate de om

apărute în mod natural

–    privesc: pe noi înşine / pe alţii

–   de natură – morală

– altă natură

1.  Valori primare / primordialenecesităţi: fiziologice, psihologice, sociale

–          valabile pentru toţi

– nu depind de conc. asupra v.bune

2. Valori secundare – variază în funcţie de persoană, societate, tradiţii, epocă

istorică – depind de concepţiile despre viaţa bună

–          diferenţe conform: – roluri sociale – părinte, soţie, coleg, amant

mod de subzistenţă – medic, profesor miner, politician

năzuinţe person. – creativ, influent, bine privit

– preferinţe – pt. anumit tip de mâncare, plăcere estetică, hobby

monist – valorile au o esenţă comună

– există o ierarhie imuabilă necondiţionată a valorilor

–  pluralist – valorile sunt multiple şi diverse

– valorile sunt contingente

şase principii ale pluralismului:

1. Pluralitatea şi contingenţa valorilor

2. Conflictele dintre valori sunt ineludabile

3. Necesitatea unor procedee raţionale de soluţionare a conflictelor

4. Multiplicitatea posibilităţilor de viaţă bună

5. Necesitatea stabilirii unor limite (convenţii fundamentale şi convenţii variabile)

6. Reprezentarea unui ideal al evoluţiei morale

CURS 8: Etica personalitatii 

Punctul de pornire: tripla contingenţă a subiectului modern

1. contingenţa cosmică, 2. contingenţa socială, 3. contingenţa în privinţa tradiţiilor

→ eul modern : un eu nedeterminat → cerinţa de determinare – problema:

Cum devine el însuşi? → alegerea sinelui :

– autenticitateapurăformală – decizia pt. o ierarhie – nu pune problema: ce este binele?

  1. asumă (o identitate) responsabilitate pentru sine :

chemare internă

onestitate (doar) faţă de (vocaţia) persoana sa

2. asumă (o identitate) responsabilitate cu conţinut moral   →

– recunoaşterea unei ierarhizări morale

– asumă responsabilitate atît pentru sine / cît şi pentru alţii

chemare – provine din exterior de la altul: onestitate/bunătate faţă de alţii

Sensul alegerii: a traduce contingenţa în necesitate

a)      etica personalităţii formalărevoltă împotrtiva deontologismului şi mediocrităţii

–          fanatismul libertăţii / vocaţia originalităţii

–          autodezvoltarea personală: sursă / esenţă / împlinire

–          valoare fundamentală: autenticitate – fidelitate faţă de sine

– „a fi apt de a face promisiuni” (Nietzsche)

b)  etica personalităţii cu conţinut moral – alegerea sinelui ca fiinţă moralăpersoană onestă

acceptarea sinelui ca persoană care face diferenţă între Bine şi Rău

acceptarea condiţionărilor – genetice /sociale – neinvocarea lor ca scuze

→ acceptarea contingenţei – destinul ca purtătorul libertăţii proprii

A. Originea ideatică nietzscheană:

Ecce HomoCe înseamnă să devenim ceea ce suntem?

Introd. – important să nu fiu confundat cu altcineva

iubirea destinului (amor fati) – o aruncare norocoasă a zarului

– a alege – doar o singură probabilitate

probabilităţi infinite / moralit. obişnuită

posib. tipice ale automodelării

Însemnare Jurnal 1888 – Cum să fie omul?

–          orientare spre ierarhiece este distincţia? Ce este o pers. distinsă (Was ist Vornehmen?)

 

B. Originea ideatică kierkegaardiană (Entweder, Oder):

–          echilibrul dintre estetic şi etic în elaborarea personalităţii

–          chiar dacă nu există prea multe posibilităţi în alegerea sarcinii vieţii important este actul alegerii

–          contează nu atât alegerea corectă ci mai degrabă energia, seriozitatea şi patosul cu care realizăm alegerea

–          cu întreaga finitate internă → fiinţa sa se purifică şi astfel exprimă de fapt infinitatea sa internă – consolidarea Eului

–          nu atât simpla alegere dintre bine şi rău ci alegerea acelei alegeri cu care vom alege veşnic între bine şi rău

–          conform căror determin. / definiţii dorim să trăim:

  • determinarea/definiţa estetică – indiferentă
  • determinarea/definiţia etică – constituie alegerea

–          cine alege eticul, alege binele, dar binele aici are un sens abstract, este doar presupus

–          „Eticianul” : este datoria fiecăruia să aibă o vocaţie, dar mai mult de atât nu poate spune fiindcă eticul este cu totul abstract

–          „Esteticianul” – concepţia sa de viaţă constă întotdeauna în a face diferenţe: unii au talent/ alţii nu

–          „Eticianul” – împacă omul cu viaţa, spunând toată lumea are vocaţie; în toate diferenţele se menţine generalul şi aceasta este vocaţia

  • „în cazul în care nu concepem talentul ca vocaţie, talentul devine egoist; toţi care îşi bazează viaţa pe talent duc o viaţă de tâlhar: vor să se evidenţieze în întreaga lor diferenţă cu tendinţa să se pună ei înşişi drept centru” (Kierkegaard)

–          expresia cea mai însemnată a legăturii dintre muncă şi personalitate este vocaţia

–          esteticianul caută doar satisfacerea talentului lăsând la o parte faptul, dacă omul a realizat ceva sau nu

–          eticianul: ceea ce fiecare om realizează poate realiza, îşi face treaba ce-i revine în viaţă

–          omul este excepţional în măsura în care poate realiza mai mult în viaţa lui ceea ce este general-uman

 

C. Contribuţia lui Jean Paul Sartre – Determinism şi libertate 

imperativul în forma etică se realizează ca impuls subiectiv singular

– morala tinde să realizeze un conţinut social comun (lege, instituţie, obiceiuri, valori) „locuri comune” ale unei ambianţe sociale

fundamentul legii – posibilitatea apriorică a unei acţiuni = caracterul său necondiţionat

– necondiţionat – nerecunoaşterea condiţiilor externe

actorul – nu este intersectare unor condiţii, determinări exterioare

– orice comandament moral poate fi realizat

1. – dacă sunt gata ca la nevoie să dau şi viaţa pentru realizarea ei

2. – dacă recunosc drept posibilitatea mea cea mai profundă în a-mi risca viaţa pentru realizarea unui imperativ

– autodeterminarea actorului se sprijină pe

a) Unitatea sintetică a personalităţii

b) Caracterul necondiţionat a legii / normei

imperativul este un întreg obiectiv care determină toate părţile sale într-o relaţie reciprocă

imperativul – desemnează în actor un subiect intern care unifică toate nivelele diversităţii sale → dă naştere la un subiect posibil desemnat prin sarcină cerută de imperativ să creeze pe el însuşi ca subiect → orientare spre un viitor pur, independent de trecut

–          norma astfel devine un viitor de realizat

D. Contribţia lui Richard Rorty – Freud şi reflexia morală

–          2 aspecte ale moralităţii:

  1. moralitatea publică –  a fi drept cu ceilalţi
  2. moralitate privată – a ne dezvolta caracterul

–          tendinţa de fi în acord cu noi înşine, iar în cazul personalităţilor excepţionale – „a face din viaţă o operă de artă”

a)      purificare – a se descotorosi de tot ce este contingent – unificare, adâncire, simplificare

b)      a ne extinde spre a fi capabil de a apuca cît mai multe posibilităţi – experimentări sexuale, angajare politică, îmbogăţirea limbajului

–          o formulare mai bogată a dorinţelor, speranţelor → presupune asimilarea unui nou vocabular al reflexiei morale bazat nu pe generalizare ci mai mult pe particularizare

aportul lui Freud la reflexia morală

–          conştiinţa şi / subconştientul sunt două „quasi persoane”, fiecare parte a unei filiere cauzale unitare / coerente

–          exclude ideea Eului adevărat ca şi ideea istoriei adevărate a lucrurilor

→ ajungem să cunoaştem unul sau mai multe „quasi personalităţi nebunatice şi învăţăm ceva din relatările lor ciudate”

→ naraţiunile lor sunt abordări alternative ale experienţelor comune, cunoaşterea sinelui poate fi pus în slujba îmbogăţiri sinelui

– Freud a făcut din diferitele părţi ale psihicului interlocutori într-o conversaţie: creând posibilitatea ca din vocabularul naraţiunilor alternative să dobândim mijloace pentru schimbare vieţii noastre

– povestirile subconştientului nostru despre trecut ne poate arăta cum să ne descriem şi să ne transformăm personalitatea în viitor

E. Contribuţia lui Michel Foncault – Istoria sexualităţii

Istoria sexualităţii. I. Voinţa de cunoştere. II. Practicarea plăcerilor. III. Grija pentru sine  

I. Voinţa de cunoştere

–          sexualitatea modernă → voinţa cunoaşterii / adevăr

voinţă de putere, supravegh, dominare

–          cultura europeana – cunoaştere  = scientia sexualis (include medicina, biologie, religie, igienă, morală, pedagogie, statistică → şt. sexualităţii şi a subiectului)

→← culturile orientale – „artă erotică

→← cultura antică greacă – „cultivarea plăcerilor

–          scopul sexualităţii moderne nu condamnarea ci integrarea lui în sistemul utilităţii şi al administraţiei – limitarea lui la acele domenii unde devine o forţă motrică economică şi spirituală – bio – putere

  • interzicere + popularizare
  • scopul este nu dispariţia lui ci menţinerea şi difuzarea lui – ca fenomen analizabil, vizibil

–          determinarea formelor sale denaturate – exemple de dominare prin clasificare, interpretare

–          „dorinţă”, „trup”, „sexualitate” – elemente într-un discurs al cărui scop este constituirea interiorităţii, a sufletului supraveghetor, prin investirea şi interiorizarea sa

→ astfel se constituie puterea, relaţia asimetrică a persoanei cu sine → supunere: subiectivare

II. Practicarea plăcerilor

–          subiectivare – relaţia omului faţă de propriile sale dorinţe; formele sale specifice au fost denumite:

  •  arta de-a exista
  •  tehnici ale autoformării
  • estetici ale existenţei

–          în antichitatea greco – romană: „techné tu biu”  cf. Pierre Hadot – Excercices spirituels ; „grija pentru noi înşine” → cunoaşte-te pe tine însuţi

–          exerciţiu sufletesc – transformarea noastră prin conversaţie şi luptă cu noi înşine

–          componentele subiectivării / creării sinelui:

  • etica – relaţia omului cu el însuşi prin elaborarea lui apare supunerea (asujettisment)

→ recunoaşterea obligaţiilor morale şi raportarea la reguli → subiectul raporturilor morale

–          practică îndreptată către sine – travaliu etic

elaborare: transformarea noastră în subiectul moral al unui mod de viaţă

–          asceza – teleologia sa → un mod de viaţă vizat

→ puterea asupra noi înşine

–          aphrodisia – lucrurile iubirii / bucurii, relaţii sexuale, acte trupeşti – nu are legătură cu viciul sau cu căinţa; pentru greci – se identifica cu etica însăşi – modelul lui universal

–          „tehnica stăpânirii” → inclusă în raporturile faţă de sexualitate, faţă de femei, în  economie, în politică, moralitate – raporturile faţă ei înşişi

–          modul de realizare:

abţinere de la extreme

– controlarea energiilor

– ordinea desfătărilor

– transformarea vieţii în operă de artă

– sexualitatea – cea mai intensă dintre plăceri, domeniu privilegiat în ceea ce priveşte transformarea sinelui în subiect

– a se transforma în subiect = într-o fiinţă care se caracterizează prin faptul că poate domina forţele ce tind să dezlănţuie în interiorul lui, să dispună liber de energiile sale şi să făurească din viaţa lui o operă care se va menţine dincolo de existenţa sa efemeră

– ordinea trupească a plăcerilor şi economicitatea ce ne impune sunt părţi ale artei sinelui

– stăpânire – prin autostăpânire = enkrateia → structura autocratică a sinelui

– omniprezenţa puterii produce o structură reflexivă în care nu există în mod absolut / pur poziţie de dominanţă sau de dominat, în care şi stăpânul este stăpânit deoarece dispune de putere asupra lui însuşi

– astfel apare puterea care domină pe el însuşi: Subiectul – ascetul care luptă cu el însuşi (un fenomen agonic) – o repliere a exteriorităţii

III. Grija pentru sine

–          cultura sineluistrategii de subiectivare

–          secolul I.,II. d. Chr. o severitate crescândă faţă de sexualitate

–          se caută nu atît suprasolicitarea formelor de prohibiţie ci cultura sinelui, o reevaluare a relaţiei individului cu el însuşi

–          cel mai important comandament moral al epocii: să te îngrijeşti de tine (epimelea heautu, în latină cura sui)

–          o tehnică de viaţă şi existenţă (ars vivendi) – dobândirea sinelui – arta de a devenii noi înşine

– în studierea istoriei moralităţii se pot distinge urmatoarele aspecte:

  1. codul moral – permisivitate vs. interdicţie –aprecierile pozitive/negative
  2.  fapte – moduri de comportament

– atitudini faţă de comandamentele morale

c. relaţia faţă de noi înşine – cum să devenim subiectul moral al faptelor noastre

– palierele studiuerii faptului moral:

1)      conc. morală – ce este substanţa / motorul moralit. (de ex. plăcerea/dorinţa/ acţiunea)

2)      supunerea

3)      practica sinelui

4)      teleologia morală

CURS 9: Etica in afaceri

La cursul asta, dl profesor ne-a dat un articol din Revista Cariere  scris de Razvan Ilie in 11.01.2006. Am cautat articolul dar nu l-am gasit. Dupa cautarea, etica in afaceri, astea sunt rezultatele. Pe scurt, ideile din articolul scris de Razvan Ilie, sunt urmatoarele: intr-un interviu cu John Samihaian, Managing Partner la Atlas Consel Training Services, despre oportunitatea unei discutii despre etica in afaceri in Romania de astazi (adica din 2006), reiese ca relatia dintre moralitate si business este cat se poate de concreta si de importanta. „”De ce? Pentru ca a-ti dezvolta o afacere prin propriile forte si a-ti construi un statut material consistent este un lucru situat inca intr-o lumina depreciativa. Or, daca o clasa de oameni politici sau de oameni de afaceri cu suport politic au actionat totalmente ne-etic in a-si dezvolta propriul business, nu inseamna ca toti oamenii de afaceri sunt necinstiti”. Insa, paradoxal, pare a fi chiar mai profitabil sa ai o conduita etica in relatiile cu ceilalti decat sa nu ai. „Suntem pana la urma consecinta propriilor noastre fapte. Cata vreme iti respecti cuvantul dat, cat timp ceea ce produci sau oferi are calitatea pe care o afirmi, cat timp esti fair-play cu concurentii tai, nu ai de ce sa te temi ca iti vei pierde valoarea pe piata”. Etica in afaceri este o abordare de tip win-win: de cele mai multe ori, exista o zona comuna in care interesele se intersecteaza si aceasta trebuie gasita”.

De asemenea, o companie are de castigat atunci cand cultiva o relatie de respect fata de proprii angajati. O atitudine onesta fata de acestia se reflecta si in afara, asupra clientilor si partenerilor de afaceri (asa-numitul efect „dinauntru in afara”). „Probabilitatea de a face bine comunitatii”, spune John Samihaian, „este mai mare daca lucrurile stau cum trebuie in interiorul firmei”. Una dintre preocuparile tot mai importante ale companiilor este de a oferi ceva in schimb comunitatii in care isi desfasoara activitatea. Nu intamplator, daca ne uitam in declaratiile de misiune sau in setul de valori al unor companii, gasim termeni precum „responsabilitate sociala” sau „protectia mediului”. John Samihaian crede ca etica in afaceri se poate dobandi mai ales prin forta exemplului personal. Un manager care dovedeste integritate in tot ceea ce face si onestitate in raport cu angajatii si cu partenerii de afaceri castiga capital de imagine si de credibilitate. „Daca faci afaceri bune si morale, esti bine vazut. Integritatea si onestitatea sunt cele doua marci fundamentale ale eticii in afaceri. Integritatea se refera la tine insuti, iar onestitatea la felul in care te raportezi la altii”.

Se spune ca un brand puternic nu poate exista fara o componenta etica puternica. Unul dintre domeniile cele mai „controversate” din punctul de vedere al onestitatii demersurilor practicate este industria publicitatii. Teodora Migdalovici, Ambasador al Cannes Lions in Romania, considera publicitatea ca fiind „un produs al tranzitiei”, adica avand chipul si asemanarea „acestor vremuri tulburi si maloase”: „Publicitatea e caracterizata de fair-play si onestitate in masura in care societatea romaneasca se raporteaza la aceste valori. O face? Sub nici o forma si la nici un nivel”, este aprecierea drastica a Teodorei Migdalovici.

Practicile „necurate” din domeniul publicitatii ar fi, potrivit ei, cat se poate de variate: de la „banalul comision” pe care agentia de publicitate il ofera clientului pentru a castiga un contract, pana la masluirea licitatiilor, conturi obtinute pe criterii politice sau spalare de bani
prin intermediul publicitatii si al re-
brandingurilor inutile. Nu sunt tocmai ortodoxe nici deformarile de imagine pe care le creeaza anumite institutii de presa prin politica advertorialelor mascate. Metoda ilicita cel mai des folosita in domeniu este, conform Teodorei Migdalovici, „furtul de idei”.  Teodora Migdalovici este optimista in privinta viitorului: „Lucrurile incep sa se aseze, valorile se vor cerne incet-incet si exemplele pozitive se vor inmulti. Credinta mea intima este ca valorile autentice, din ce in ce mai multe si mai de succes, incep sa sparga digul”.

Etica in afaceri nu se rezuma, desigur, la respectarea prevederilor legale. Cei mai multi dintre oamenii de afaceri, insa, se simt „acoperiti” moral cata vreme nu incalca legile in vigoare. Printre reglementarile cu cea mai mare incidenta in zona moralitatii sunt cele referitoare la mediul concurential.

Inainte de a fi transparenti si autentici in business trebuie sa pornim de la valorile astea ca fiind asignate noua, ca persoane individuale si abia apoi sa le transferam in activitatile noastre.

CURS 10: Etica comunicativă

  1. Teoria acţiunii comunicative

Acţiune strategică şi acţiune comunicaivă

–          acţiunea a.) orientată pe succes – acţiune strategică

b.) orientată pe înţelegere – acţiune comunicativă

a.) orientată pe succes – orientată în funcţie de consecinţele acţiunii → încearcă să-şi atingă scopurile prin aceea că influenţează din exterior (prin arme sau bunuri, ameninţând sau ispitind) definiţia conjuncturală, respectiv deciziile sau motivele oponentului

→ coordonarea acţiunilor subiectelor depinde de felul în care se îmbină calculele egocentrice ce au în vedere beneficiul

b.) orientată pe înţelegere – acţ. comunicativă – atunci când actorii admit să-şi coordoneze intern planurile lor de acţiune şi îşi urmăresc scopurile doar cu condiţia unui acord asupra situaţiei şi a consecinţelor aşteptate, fie acesta unul deja existent sau unul ce trebuie negociat (p. 128.)

–          orientarea pe succes – descrie structura acţiunii

Acţiunea orientată spre înţelegere

–          orientarea pe înţelegere – trebuie să specifice condiţiile acordului obţinut în mod comunicativ

–          depinde de consimţământul motivat raţional dat cu privire la conţinutul unei exprimări

–          nu poate impresiona cealaltă parte, nu poate fi impus oponentului prin manipulare

–          se bazează pe convingeri comune

Producerea convingerilor

–          actul de vorbire al unuia are succes doar dacă celălalt acceptă oferta conţinută în el, căci el ia o poziţie afirmativă, chiar implicită, faţă de o pretenţie de valabilitate care poate fi în principiu criticabilă

–          acţiunea – capacitatea de a avea control asupra situaţiilor + acţ. comunic → aspectul comunicativ al interpretării în comun a situaţiei

–          situaţia – fragment dintr-o lume a vieţii delimitat în raport cu o temă

–          tema – se formuleză în legătură cu interesele şi scopurile de acţiune ale participantului

→ circumscrie domeniul de relevanţă al obiectelor capabile să fie tematizat

–          planurile de acţiune individuale, accentuează tema şi determină nevoia de înţelegere actuală

–          situaţia acţiunii este concomitent o situaţie lingvistică, în care cei ce acţionează adoptă alternativ rolurile deţinute în comunicare de vorbitori

Pretenţiile de valabilitate

–          adevăr – enunţul făcut este adevărat

–          corectit. – acţiunea lingvistică este corectă în raport cu un context normativ

–          autenticitate – intenţia vorbitorului care a fost arătată este înţeleasă aşa cum a fost exprimată

2) Etica comunicativă

–    punctul de vedere moral (cf. lui Lawrence Kohlberg ) se caracterizează prin:

a) cognitivism ; b) universalism ; c) formalism

–    principiul universalităţii:

(U.) „Orice normă valabilă trebuie să satisfacă condiţia ca urmările şi consecinţele secundare, ce rezultă anticipativ din respectarea ei universală pt. satisfacerea intereselor fiecărei persoane individuale, pot fi acceptate fără constrângere de toţi cei avizaţi.”

–          cognitivism: judecăţile morale au un conţinut cognitiv; ele nu exprimă doar atitudini afective contingente, preferinţele sau deciziile vorbitorului

–          formalism: elaborând sfera valabilităţii imperative a normelor de acţiune, etica discursului delimitează domeniul a ceea ce e moral valabil de acela a conţinuturilor culturale

–          „Etica discursului nu oferă orientări de conţinut, ci o procedură cu multe premise, ce garantează imparţialitatea formării judecăţii. Discursul practic nu este un procedeu prin care se produc norme justificate, ci unul de verificare a validităţii normelor admise ipotetic.” (cf. Jurgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, ALL, 2000, p. 117.)

2 gânduri despre „Etica

  1. Wow! Cuprinzator articol, nu gluma:)
    Am facut si eu un an de filosofie la licenta, la Univ Bucuresti🙂
    De-abia ce mi-am cumparat „Tratat de etica” a lui Peter Singer…sper sa o devorez ca de curand:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s