A look ahead and more in 2012

Cam aşa cumva să fie, probabil ordinea e aleatorie sau nu.

Retrospectiva anului o voi face la sfârşitul lunii, în Ianuarie. Meanwhile La mulţi ani şi multe bezele! 🙂

Vedeţi şi asta, poate vă vin idei (via Ana Matei)

Nu ai cum să cunoşti valoarea unui om (numai) după cartea de vizită dar poate reuşeşti după motocicletă

-Curs de scafandru

-Curs de paraşutism

-Şcoala de soferi pentru categoria A (moto) – mmm, ce idee secsi-  şi achiziţonarea unei motociclete şi alte câteva care te mai izbesc pe parcurs

După ce o să le zici ce activităţi „periculoase” ai avut, gagicile o să zică „wow” (crecă) şi toate o să vină la tine ca muştele.

Aşa o să judece fetele valoarea lui? Poate gradul de nebunie dar nici ălă, nu prea cred 🙂 (una e atracţia pentru motociclete, alta e atracţia pentru băieţii fără motocicletă şi alta pentru băieţii buni, deveniţi răi din răi cauza motocicletei)

Totuşi, să-l ascultăm pe Alain de Botton care le zice magnific (video-ul e mai vechi, dar ideile sunt perfect valable şi în zilele noastre).

Uneori un video spune mai mult decât sinceritatea dezarmantă cu care ai putea să trezeşti (numai dacă vrei, desigur, că doar nu ţi-o cere nimeni) o persoană de sex masculin la o realitate subiectivă şi nu foarte convenabilă.

Post inspirat dintr-o discuţie cu Mihai, ieri, la Hermania Bistro.

Aveţi (şi alte) întrebări?

Răspuns: Da, am câteva, dacă îmi permiteţi, însă ele nu au o legătură imediată cu jobul: cred că ar merge să fie adresate persoanelor creative (angajatorilor sau anumitor angajaţi din diverse departamente care susţin interviurile pentru că se poartă mai nou) care susţin interviul.

Aceste întrebări pot fi adresate, ba chiar, cred că sunt foarte potrivite  pentru joburile în care creativitatea angajaţilor (viitorii candidaţi la interviu)  is a must şi presupunând că ţi-ai făcut tema de acasă (ca şi candidat cam asta ar trebui să faci) şi nu prea sunt lucruri „noi” de aflat despre companie, sau sunt dar tocmai de aceea se păstrează pentru finalul interviului ca să aducă o notă de „prospeţime” faţă de ceea ce ştiai deja până atunci.

Acest tip de întrebări s-ar potrivi angajatorilor (da, adresate de către candidaţi)  care au nevoie de o persoană creativă în departamentul companiei (pe care o conduc sau nu – compania, nu persoana) astfel încât nu se prea poate concepe ca ei înşişi sau ele însele să nu fie nişte persoane creative şi atunci întrebările ar fi (am exclus varianta oamenilor de HR, pentru că aici creativitatea nu-i un must şi pentru că de multe ori, departamentul de HR sau firma consultantă de HR nu e implicată absolut deloc la partea de recrutare de personal):

1.  Vă credeţi o persoană deşteaptă? De ce?

2. Dacă v-aţi putea întoarce în timp, în orice perioadă din istorie, care ar fi aceasta şi de ce? (în cartea de care vă pomeneam mai devreme, autorul schitează un răspuns absolut formidabil care mi-a dat mult de gândit).

3. Ce cărţi sunt nocive pentru dumneavoastră?

Asta pe lângă întrebările soft adresate într-o manieră combinată, când la început, când la sfârşit, când cum, tot de către candidaţi:

Care sunt cele mai importante 3 criterii în funcţie de care selectaţi o persoană pentru acest post?

V-am creat o impresie bună? (feedback-ul e sfânt)

Ce admiraţi la companie?

Poate întrebările par îndrăzneţe, ca să nu spun chiar, obraznice, dar, din punctul meu de vedere nu sunt (obraznic ar fi de ex dacă ţi se pune o întrebare care poate să ţi separă deplasată şi fie să nu doreşti să răspunzi (şi eschiva este un răspuns), sau să doreşti şi să răspunzi obraznic, gen (am anunţat că acesta e un răspuns din ăla): Dacă aceasta e o întrebare, acesta e un răspuns.

În acest post este vorba de o situaţie ideală (zic eu) de tipul win-win, în care fiecare îşi face tema legată de celălalt din faţa lui cu care discută. Candidaţii ar face bine să afle cât mai multe despre compania pentru care aplică (cu atât mai mult cu cât sunt chemaţi la un interviu care presupune timp până la urmă care presupune bani) în timp ce angajatorii pot adopta o altă atitudine faţă de candidaţi, să afle mai multe informaţii despre ei, să încerce să îi cunoască şi să facă interviul mai „uman” decât să-l considere o pură găselniţă administrativă,  să afle prin anumite întrebări care e „profilul candidaţilor”: de la cum îşi petrec timpul liber, la ce cărţi citesc, la ce seminarii, traininguri, conferinţe, workshop-uri, webinarii, etc participă şi care sunt ultimele noutăţi aflate în domeniul pentru care aplică.

Mi se pare important ca angajatorii să fie mai interesaţi de personalitatea candidaţilor la interviu (să spunem că nu a tuturor dar a celor „vizaţi”)  dar mai ales de caracterul lor  (pot avea şi personalităţi „şterse” dar să-şi facă treaba foarte bine, etc şi atunci lucrurile ar trebui reconsiderate), să afle despre ceea ce îi caracterizează pe ei ca oameni nu doar din punct de vedere profesional, ci şi personal (ce le place, ce îi pasionează, ce îi motivează, ce planuri, obiective au), să se intereseze de ei în sine, mai mult decât ei ca hârtii, ca şuruburi sau piuliţe care învârt rotiţele şi care fac la rândul lor ca mecanismul să funcţioneze mai departe.

Apoi se poate trece cred, la interviul propriu-zis, la partea interesantă (sau nu) pentru ambele părţi.

See here another 2 great questions (îmi saltă inima de bucurie când văd astfel de articole, semn că nu toată lumea gândeşte la fel)

Later edit: agasând-o un pic pe Olga pe facebook (i s-o fi pus pata pe vreun contabil, poate) iată ce zice şi ea 😀 (e cu cenzură, daaa că unde ne credem aici?!)

Later edit 2: interviul prelung ca să dezvolt ideea Olgăi probabil se referă la partea teoretică şi partea practică (la unele interviuri e nevoie de ambele deşi tot practica e cea mai importantă după cum ştim cu toţii) dar eu vorbeam despre cea teoretică ce poate fi privită atât într-un mod serios dar şi într-unul ludic, ce ţine de imaginaţie, de acces la conţinut prin formă fix din simplul fapt că oamenii nu ştiu cum să vorbească. Nu mi se pare o pedenterie inutilă, ca să zicem aşa :)))) unde  – PEDÁNT, -Ă, pedanți, -te adj., s. m. și f.

 1. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) Cu pretenții de erudiție și de competență deosebită; meticulos; minuțios peste măsură; pedantic, pedantesc. 2. S. m. și f. Persoană care face mereu paradă de erudiția sa și care supără prin minuțiozitate exagerată în lucruri neînsemnate; persoană deosebit de meticuloasă. – Din fr. pédant, germ. Pedant.

Câteva idei din Străinul de Albert Camus

De când am venit acasă, am impresia că am aterizat într-un fel de târg (pot să-i spun aproape vintage) în sensul că regăsesc obiecte vechi şi prin regăsire ele capătă o noutate aparte (cel puţin din punctul de vedere al memoriei, dacă nu din cel al existenţei lor fizice). Lucruri pe care le-am aruncat de rele şi pe care acum le iau drept bune: notiţe din cărţi (astea încă sunt intacte dar ceva mai prăfuite şi pe ele clar, nu le-am aruncat nic măcar metaforic vorbind), rezumate, citate, colecţie de scrisori, câteva  felicitări, carnete de note, legitimaţii vechi de autobuz, legitimaţii de la biblioteci (din liceu şi facultate), carneţele cu numere de telefon şi adrese ale unor oameni dragi şi uitaţi cu timpul că aşa se întâmplă uneori, carneţele cu nick-uri de pe vremea Mirc-ului, bijuterii old-fashioned pe care mama le-a păstrat în cutiuţele în care le-am trimis că nu-mi mai trebuiau şi acum zic …hmm, ce fancy îs dar mă mai gândesc dacă le iau înapoi :)))), jucării din copilărie despre care am scris, cutii cu ceasuri fără baterii, rame de ochelari, CD-uri de prin 2003 şi alte cele. Le-aş putea expune într-un  târg de vechituri, obiecte înşirate în faţa scării într-un fel de târg ambulant ad-hoc, dar nu mă lasă inima

Piesă cu tentă epistolară de fapt (ştim noi de ce zic asta

Din târgul de vechituri, scot de sub colb câteva notiţe din „Străinul” de Albert Camus.

– A minţi nu înseamnă numai ai spune ceea ce nu este. Înseamnă, de asemenea, a spune mai mult decât este şi, în ceea ce priveşte sufletul omenesc, a spune mai mult decât simţi.  Este ceea ce facem toţi, toată ziua pentru a simplifica viaţa” (cândspui ce simţi, ce eşti tu şi refuzi să ascunzi ceva, societatea se simte ameninţată)

Culmea e că într-o carte în care asta e una din ideile de bază, personaul principa e definit de o trăsătură contradictorie: onestitate totală şi negativitate a caracterului.

– homo absurdus: a înfăţişa lucruri de necrezut, ca şi cum ar fi reale – sistem antic, a înfăţişa lucruri reale ca şi cum ar fi de necrezut – sistem modern

– masca tragică trăieşte mereu sub şi împreună cu cea comică. În cruzimea realităţii trăieşte şi extraordinara melodie a visării şi asta îţi colorează viaţa, îi conferă un sens mai înalt

Mica publicitate: schimb urgent scârţâit de parchet pe foşnet de plopi în amurg; dau parfum franţuzesc pe aromă de frunze nuc bătrân, zgomot de Dacie contra ţârâit de greieri, bancuri contra glume, schimb urgent fire de telefon cu strigăte peste gard, schimb bec de 100 W contra 1 bucată de rază de lună, pentru a fi pe placul tuturor. Însă neapărat!

– Tăceţi. Trebuie să găsiţi tăcerea necesară cuvintelor. Tăcerea fiecărui cuvânt.

– Aş vrea să ştiu dacă prietenia există în mine însumi sau alta e cauza pentru că am prieteni – o aducem cu noi sau o primim de la alţii cum s-ar zice din mers? Din toate aducem cu noi atât cât putem da…Şi oare putem da mai mult decât aducem cu noi?

Unde se încadrează în lege onestitatea din cartea „Bine că eşti tu deştept”

Zilele trecute mă gândeam la cele mai dificile meserii şi prima care mi-a venit în minte a fost cea de lucrător în echipajele  de descarcerare de la SMURD. Intri în contact cu oameni la limita dintre viaţă şi moarte. La fel aţi putea spune, că se întâmplă şi în cazul medicilor (mă rog, aşa o fi) dar mie tot asta mi se pare o meserie foarte dificilă. N-o mai pun la sooteală pe cea de pompier. Nici măcar cea de îmbălsămător de cadavre nu îmi pare aşa groaznică pentru că acolo ai în faţă un morman de carne rece pe baza căreia poţi imagina fel de fel de poveşti: cum a murit, în ce condiţii, ce viaţă o fi dus, ce urme are pe corp şi ce indică ele, motivul morţii, etc.

În acest post nu o să vă vorbesc despre avocaţi şi despre infama lor meserie sau dimpotrivă, despre lipsa de infamie. O să scriu despre onoare, vorba întrebării.

Mi-am luat o carte de la Cărtureşti (de fapt mai mule) intitulată: „Bine că eşti tu deştept” de John Farndon (sunt disponibile 18 pagini). În cartea asta, care cică scurtează calea de la impostură la valoare, am găsit întrebările Oxibridge puse de profesorii celebrelor uiverisăţi Oxford şi Cambridge potenţialilor candidaţi la admitere.  Evident, autorul ia locul unui posibil candidat şi încearcă să ofere răsunsuri la cele mai bizare întrebări, neavând nicidecum pretenţia ca răspunsul oferit de el să fie unul perfect valabil. Răspunsul, sau variantel de răspuns pentru fiecare întrebare sunt un fel de portiţe ale gândirii laterale (termen lansat de Eduard de Bono în 1967 în „The Use of Lateral Thinking”) şi care sugerează faptul că orice afirmaţie ar trebuie folosită drept imbold către formularea altei idei cu totul noi, uneori fără nicio legătură cu prima.

Unele întrebări sunt formulate într-un mod destul de tricky, făcând astfel apel la inteligenţa candidaţilor de a „depista” posibilele răsunsuriconţinute chiar în întrebare. Îmi place ideea autorului (motiv pentru care mă gândesc că o fi şi scris cartea e: „Importantă nu este cunoaşterea şi nici educaţia, ci capacitatea de a-ţi plia şi extinde gândirea în cele mai variate şi mai ciudate moduri; fiindcă nu există obstacol mai mare în calea deşteptăciunii decât argonaţa şi sentimentul autosuficienţei”.

Din câte am citit până acum, preferata mea e legată de avocaţi şi de onoarea lor. Cine se mai întreabă cât de oneşti sunt avocaţii în zilele noastre sau dacă şi când au fost ei, dintotdeauna.

Ştim că avocaţii sunt angajaţi astfel încât să protejeze interesul clientului, nu pentru a scoate adevărul la iveală (ups, we have a problem here! :D)

Mai zice autorul că nevoa de onestitate e nucleul legii (teoretic, da, că nu degeaja te pune să juri pe Biblie  că o să spui „adevărul şi numai adevărul”). Exludem varianta extremistă în care oamenii sunt oneşti tot timpul, altfel ce rost ar mai avea legile. Pe de altă parte, dacă admitem că cei mai mulţi oameni sunt necinstiţi , probabil că stabilitatea socială ar putea fi menţinută prin mijloace militare. Ţara n-ar mai fi condusă de lefi ci de reţele de putere. Deci, să admitem atunci că oamenii sunt cinstiţi în cea mai mare partea timpului. Paranoia că oamenii ar fi predominant necinstiţi ar face viaţa imposibiă personalului din justiţie. Aceasta a fost problema cu legile suspiciunii (legi care permiteau poliţiei să oprească, să percheziţioneze şi chiar să aresteze pe oricine, pe baza unei simple suspiciuni, ca o metodă de prevenire a infracţionalităţii) în Marea Britanie, legi care au devenit atât de nepopulare la începutul anilor ’80 fiindcă păreau să vizeze ăndeosebi grupurile rasiale, încât au fost în cele din urmă abolite.

În sistemele juridice din Marea Britanie şi SUA apare o altă problemă ce ţine de încredere.  Credinţa în onestitatea oamenilor începe să cam dispară şi în locul ei au apărut idei precum teoria jocului conform căreia, oamenii sunt, dacă nu fundalmental lipsiţi de onestitate, cel puţin atât de mânaţi de propriul interes, încât onestitatea devine irelevantî. Clasica „dilmă a pizonierului” din teoria jocului afirmă că, pentru a supravieţui şi a prospera, oamenii trebuie să înveţe să devină necinstiţi şi să presupună că şi ceilalţi sunt lipsiţi de onestitate.

Cum sună dilema prizonierului din teoria jocului:

„2 suspecţi sunt arestaţi şi închişi separat. Findcă nu deţine suficiente dovezi, poliţia le dă posibilitatea să încheie o înţelegere. Dacă unul dintre ei depune mărturie împotriva celuilalt, el va fi eliberat, iar celălalt va primi o condamnare de 10 ani. Dacă niciunul dintre ei nu vorbeşte, fiecare va sta 6 luni la închisoare, iar dacă fiecare dntre ei va depunde mărturie împotriva celuilalt, amândoi vor primi câte 5 ani. Dumneavoastră ce aţi face dacă aţi fi unui dintre prizonieri? Se pare că cea mai bună „strategie” este să presupuneţi că celălalt vă va trăda. Dacă o face, în cel mai rău caz primiţi 5 ani, iar dacă nu, veţi fi eliberat.  Mulţi teoreticieni a mers mai departe şi au conchis că societatea trebuie să funcţioneze pe baza aceleiaşi supoziţii – că în realitate oamenii iau decizii conform propriului interes (gena egoismului – Richard Dawkins), fără a ţine seama de onestitate.  În consecinţă, spun ei, legea trebuie să pornească de la premisa că indivizii sunt, fundamental, lipsiţi de onestitate. Interesant e că oamenii tind să se conformeze aşteptărilor pe care le avem faţă de ei.

Din alcov

Piesa furata de la fufi Alexandra. Suna prea bine ca sa n-o postez si aici.

Un pic psihedelica. Un pic.Dar nu chiar.

Oriental scents (desi ascult piesa simt si un miros de parfum oriental – imi joaca simturile feste)

Siliconul o fi bun si la auz

Gandirea e o facultate

Putem sa stam pe canapea fara sa gandim. N-o sa murim pentru atata lucru. Gandirea e o facultate, deci e facultativa.

Un video funny care anticipeaza un post grav.

Apropo de asta, mi-am amintit de un citat:

" To be happy with a man you must understand him a lot 
and love him a little.
To be happy with a woman you must love her a lot and 
not try to understand her at all."

Pese: Some women understand the NOTHING in the men’s brains and can deal with  it. But only some 😉

 

Câteva poze de la filmul Sherlock Holmes 2 – A Game of shadows

Nu ştiu câtă lume merge la cinematograf şi face şi poze dar iote că eu am şi mers şi am şi făcut. Nu oricui, ci eroului preferat (să presupunem că a existat în realitate): Sherlock Holmes. Un film foarte fain, pe care vi-l recomand să-l vizionaţi. Finalul mi s-a părut cam tras de păr, în sensul de incredibil, dar măcar regizorul ne-a făcut să credem că pe Sherloch Holmes nu l-a înghiţit hăul ca pe celălalt căpcăun, ceea ce a l-a făcut un film cu efect confortant până la capăt 😀

Pe lângă că m-a amuzat teribil şi că am ieşoit de la film cu gura până la urechi, mai ceva ca după o partidă de sx, am reţinut câteva chestii la care am râs. Maxim, am zis:

. gulaş de arici

– caii sunt periculoşi la ambele capete şi alunecoşi în mijloc

– traduceri gen: no pressure = floare la ureche

– scenele din tren

– ceaiul servit de fratele lui + bătrânul servitor care n-a îmbătrânit deloc

Mai jos sunt pozele, produse ale nemaiminunatului meu telefon.

 

Acte soft de presopunctura (cu pusca )

Trailerul aici:

Inventarul păpuşilor din Sibiu şi a altor jucării

Acasă, în Sibiu, are loc, printre multe altele, întâlnirea cu biblioteca şi jucăriile. În bibliotecă zac cărţile de la Filosofie, Literatură română şi străină, în dulapul din cameră din lemn de nuc bătrân, în loc de haine, după ce-am plecat noi, sunt tot cărţi. Deschid uşa dulapului şi mă întâlnesc dintr-o privire cu Poveştile fermecate ruseşti (1) şi (2) (favoritele pe care mi le citea taica meu şi pe care săracul cred că le-a repetat de zeci de ori sunt Ivan Ţarievici şi lupul cenuşiu şi Ivan – fecior de ţăran şi balaurul🙂 Oare ştie cineva despre ce vorbesc? Le-aţi citit? Că eu m-am trezit că vreau să le recitesc. Îmi pare că astea-s poveşti foarte faine, culese din cărţi rare. Numa zic 😀

Făcusem o pasiune pentru Ivan, ce să-i faci? Dup aia mai văd aliniat, volumul pătrat, alb, cu o copertă groasă, cartonată cu Fabulele lui Lev Tolstoi, mai bine zis „Furnica şi porumbiţa”  (când ne dădea învăţătoarea de citit ştiu că acasă nu voiam şi plângeam când trebuia să citesc dar n-o prea înduplecam pe mama. Nu chiar de pe atunci). Trebuia să învăţ (şi să) citesc odată. Şi apoi, cărţile mari cu nişte ilustraţii de miloane: de A.S.Puskin „Basmul cu pescarul şi peştişorul” şi „Basmul cu domniţa adormită şi cei şapte voinici„; Pana lui Finist Şoimarul (grafică), „Prin ţinuturi îndepărtate” de Ghenadi Sneghiriov, Nikolai Ospipov ” Din lumea vrăjită a plantelor„, Povestind copiilor de K. Uşinsk

Şi acum, să vp povestesc despre păpuşi. Când ajung acasa, unul din lucrurile pe care le fac, e să scormonesc dulapurile, cutiile, sertarele, să văd ce mai e nou (nou adică vechi dar nou pentru că îl redescopăr eu).

Noi sunt jucăriile vechi, păpuşile pe care culmea, n-am reuşit să le distrug, asta pentru că deja aveam peste 10 ani când mă jucam cu ele. Nu vă închipuiţi nici prea mulţi peste 😀

Meet Emma, păpuşa mea preferată.

Pe ea o respectam într-atât încât, vă rog să mă credeţi că nu i-am despletit codiţele nici măcar o dată. Avea o coafură aşa interesantă că practic părul împletit reprezintă de fapt doar două suviţe din lateral, mai consistente. Deci nu era tot părul împletit. Îmi era frică şi ce-i drept că dacă o să o văd cu aşa puţine fire fluturând prin părţi, n-o să-mi mai placă de ea (un fel de chică, dacă mai ştiţi, ca #pevremea mea, pe care o purtau copiii mici sau adulţii vai de capul lor). Era la modă. La fel cum era la modă să ai în maşină, în spate, cu vedere înspre lunetă, căţel din ăla cu capul bălăngănindu-se în toate direcţiile. Am dezbrăcat-o în schimb pe Emma. Pe sub acest „costum”, ea are un fel de material galben carea ţine la un loc mâinile, picioarele, gâtul şi capul. S-a păstrat incact şi ăla. Între timp freza i-a devenit mai ciufulită, din cauza schimbării domiciliului: mutarea din dulap în diverse cutii.

Ea este o păpuşă deosebit de frumoasă. Un fel de păpuşă atrăgătoare. Cu care te joci aşa, selectiv. Un fel de prinţesă. Tot cu părul ei mă jucam mai mult. Se pare că aveam o problemă cu părul păpuşilor. Poate pentru că eu eram tunsă scurt, gen băieţoi. În sfârşit. Nu ştiu ce nume i-am dat. Cred că Sanda dar nu sunt sigura. Cred că nici nu avea nume de fapt. 

Această păpuşă cu păr scurt e împopoţonată de bunica mea cu tot felul de chestii (un pic cam prea multe). Cred că are şi strabism şi e desculţă (bunica i-a confecţionat în schimb şi chiloţi, că dacă o scapi ca din greseală, o întorci cu capul în jos sau o arunci în aer, să nu ai niciun contact vizual cu părţile ei intime). Se pare că mie mi-a revenit (fiind cea ma mică) cea mai mare păpuşă din cele „costumate” de bunica mea cu cratinţe (auu, cacofoniaaa!!). De aceea, în calitate de mezină şi nepoată, îl revendic şi pe Tudor Gheorghe, aka Henk, să fie clar. O păpuşă despre care aş putea zice că-i păpuş sau o păpuşă căreia i-a fost nhibată partea feminină prin freza cu păr scurt.

Pe ea, de mai sus, n-o cunosc. Habar n-am cine e.

Păpuşile Barbie erau un fel de păpuşi de lux, dacă ştiţi cum zic. Trebuia să am grijă maximă de ele când mă jucam, să nu le schilodesc, erau extraordinar de preţioasă ca şi când ar fi fost de aur, un fel de zestre a copilăriei. Barbie Marine mă fascina, nu ştiu cum să spun. În aceeaşi serie cu ea ma era una cu roz, cu părul întins care e la Anca şi încă una care nu mai ştiu cum arăta  plus Ken, bărbatul fatal, într-un costum alb, gen Elvis Presley. Celeilalte Barbie dn poză, cu roşu, îmi plăcea să îi împletesc şi despletesc părul că era ca o sârmă dar mai ales să îi sucesc capul. Barbile mele sunt/erau originiale, din Franţa, că ştiţi, #pevremea mea erau multe fake-uri iar eu eram o privilegiată să am şi alte anexe, pe lângă păpuşi: tacâmuri pentru masă, masa cu scaune (sunt la sora mea în posesie, farfurioare, haine de schimb- inclusiv rochie de mireasă, pantofi, pălării, bicicletă (cu ghidonul în altă cutie şi de aia n-am mai făcut poză) cu portbagaj demontabil pentru bicicletă. Pe lângă păpuşile Barbie avem şi un animal de companie, câinele fidel (majordomul canin). L-aş putea posta pe Facebook, ca animalul meu de companie :))))

Tot din categori animalelor face parte şi my little pony. El are o casă întreagă care e în pivniţă. Şi cu el m-am jucat o grămadă. I-am tot decorat casa cu diverse obiecte, o căsuţă gen cutie cu mâner care se desface. La un moment dat din bucătărie ajunsesem să creez baia şi invers (o substituţie bolnavă, dacă ne gândim puţin), din sufragerie, camera de zi, etc.

Pe asta mică de se învîrte la acţionarea prin împingere a butonului o am parcă de la un meniu McDonalds (#pe vremea mea, un lux) şi ce mă amuza la ea era atunci când „zbura” din suport, semn că unele lucruri fixate undeva aveau până la urmă propria lor mobilitate, dacă e s-o luăm aşa.

Mai sus, observaţi grădiniţa. Preferata mea era negresa, bineînţeles. Ei  îi scoteam papucii şi îmi băgam degetele arătătoare în ei şi imitam un fel de mers. Pe cea blondă, mică, cu părul prins cu o rafie albă o cheamă Kitty. Ea este „puiul” păpuşilor Barbie de mai sus. Cea din marginea din dreapta e cu ceva nisip, deci mică, îndesată şi grea. Pe cealată blondă, când nu era cuminte o trăgeam de codiţe (ceea ce se întâmpla destul de des -> tendinţe masochiste timpurii).

În categoria celorlalte jucării intră Donald Duck care ţine uşa de la sufragerie, o panteră mică roz, pe post de prinzător la perdea (?!), porcuşorul Piglet din Winnie the Pooh, un şoarece de la Samiroaica, 2 fraţi ursuleţi cam îngălbeniţi de vreme -> necesit[ cosmetizare înainte de orice apariţie publică, un leişor de pluş, ursuleţul dn hol, pălărioara (sombrero de la Emmanuel din Mexic cu anexa o tequila pe care am băut-o într-un moment de slăbiciune sau sete maximă) şi cam atât.

Cizme de la BB Shop din Mărăşti Cluj

Am întrebat-o întâi pe Diana de unde să-mi cumpar cizme din Sibiu şi ea a fost foarte draguţă şi mi-a recomandat aşa:

Dintotdeauna ştiu că există o problemă cu tenişii, adidaşii (pe care îi făceam praf după un sezon, maximum două), pantofii de banchet, pantofi de nuntă, papuci de alte feluri, etc în Sibiu. Niciodată nu găseam ce-mi doream şi probabil printre primele compromisuri pe care le-am făcut au fost în favoarea încălţămintei.  Singurul magazin pe care mi-l amintesc acum e „Panda” de pe Centru şi chinezăriile de magazine de pe Mihai Viteazu’, în care includem şi „Leonardo”, îmi pare rău pentru comparaţie (da, am avut şi de acolo nişte sandale albe, când eram mai mică şi culmea e că pe alea le-am nenorocit într-un timp mai lung). De fapt constat că aşa păţesc cu încălţămintea care fie nu-mi place şi rezistă mai mult decât aş vrea eu sau de care vreau să scap. Ca în povestea cu papucii lui Abu Cassem.

Aşa că ieri, picioarele mele n-au mai avut răbdare şi degetele m-au alarmat printr-un un soi de îngheţ subtil,  aşa că m-am entuziasmat selectiv şi am făcut pe dracu în patru şi am ajuns la magazin pt 30 de minute şi mi-am cumparat o pereche de cizme de la BB Shop din Cluj din Mărăşti.  Fufi Andreea mi-a recomandat un magazin foarte ok, chiar aproape, în cartier şi chiar modelul pentru că … i-am explicat cam ce caut 😀  Mai lipseau să-mi fie livrate la domiciliu şi aia era. Asta e o fiţă, a nu se lua în calcul.  După modelul ipotetic al cizmelor, acasă mi-a mai fost livrată o sticlă cu apă plată, cu taxi. Un altfel de curier a rămas cu buzele umflate. Nu l-am plătit (nu mi-a trecut prin cap aşa ceva). Mă gândesc să-i mulţumesc cumva pragmatic. 

Cu o zi înainte, mergând eu frumuşel cu taxi în căutarea magazinului, am aflat de la taximetrist de e o fabrica de încalţăminte (ştiţi, informaţiile alea pe care le afli pe sub mână, cum îmi place mie să zic + îi ador pe unii taximetrişti pentru că am impresia că ei sunt cei mai informaţi oameni legat de ce se întâmplă în oraş, ei au pulsul) care produce modele pentru „mari” case de modă, situată pe Martin Opitz, fosta stradă Feteşti, la colţ cu (îmi plac colţurile, no matter what) Strada Bujorului (pe lânga Real, adică la dracu în praznic) şi că e o clădire cu o poartă unde e agăţat orarul (cel ciudat). Taximetristul a zis că şi fiica lui de acolo îşi cumpără încălţămintea. Concluzia: mă amuză cum unele fufe (aşa generic şi nesănătos vorbind) se cred interesante cu cizmele/pantofii lor de „firmă, vai thu, iote ce mi-am luat!” (falsificati şi în editie limitată, adică…nebranduiţi mai bine zis) dar de fapt le-au luat de la fabrica de pe colţ, la un sfert de preţ din valoarea lor adevarată sau chiar şi mai puţin dar vai…cum să recunoască aşa ceva sau cum să dea mai departe informaţia? 🙂 Oricum, ele nu prea contează, numa zic că mă amuză.

Modelul de cizme  (culmea, al meu nu e pe siteul care încă nu e închis :)) pe care mi l-am luat de pe o zi pe alta, fără să caut altele este ăsta dar varianta pe negru şi fără defectele din fotografie. Modelul meu, îmblănit, mai are încă 2 catarame discrete şi e o combinaţie de piele simplă şi piele întoarsă. Îmi place că au talpa groasă, deci numa bune pentru când o să fie apă, ninsoare şi sunt  zdravene, dintr-o bucată, cum ar veni. Bune de târâială, de mers rapid pe jos oricât şi foarte ok (mi-au plăcut şi unii bocanci din magazin). Iar pe restul perechiilor (perechea  maro cu o cizmă cu fermoarul blocat mi-o repară tata, că aşa se întâmplă micile nenorociri feminine atunci când nu ai vreun bărbat prin preajmă şi deşi m-am gândit să tai cizma cu foarfeca pe jumătate, am zis să nu o omor prin tăiere şi spintecare, asta după ce le-am aruncat de rele, urâmnd să le port apoi drept bune) le aşez frumos în cutie şi când sunt cuminţi, le bag şi pe ele în seamă şi pe bărbaţi sub tocul lor :))) (aceasta este o metaforă, desigur!)

Ah, da la magazin au şi modele pentru bărbaţi, nu tocmai îngrozitoare, ba chiar ok unii şi la preturi decente.

Later edit: say Hi, these are my new best friends 😀