Nu ai cum să cunoşti valoarea unui om (numai) după cartea de vizită dar poate reuşeşti după motocicletă

-Curs de scafandru

-Curs de paraşutism

-Şcoala de soferi pentru categoria A (moto) – mmm, ce idee secsi-  şi achiziţonarea unei motociclete şi alte câteva care te mai izbesc pe parcurs

După ce o să le zici ce activităţi „periculoase” ai avut, gagicile o să zică „wow” (crecă) şi toate o să vină la tine ca muştele.

Aşa o să judece fetele valoarea lui? Poate gradul de nebunie dar nici ălă, nu prea cred 🙂 (una e atracţia pentru motociclete, alta e atracţia pentru băieţii fără motocicletă şi alta pentru băieţii buni, deveniţi răi din răi cauza motocicletei)

Totuşi, să-l ascultăm pe Alain de Botton care le zice magnific (video-ul e mai vechi, dar ideile sunt perfect valable şi în zilele noastre).

Uneori un video spune mai mult decât sinceritatea dezarmantă cu care ai putea să trezeşti (numai dacă vrei, desigur, că doar nu ţi-o cere nimeni) o persoană de sex masculin la o realitate subiectivă şi nu foarte convenabilă.

Post inspirat dintr-o discuţie cu Mihai, ieri, la Hermania Bistro.

Aveţi (şi alte) întrebări?

Răspuns: Da, am câteva, dacă îmi permiteţi, însă ele nu au o legătură imediată cu jobul: cred că ar merge să fie adresate persoanelor creative (angajatorilor sau anumitor angajaţi din diverse departamente care susţin interviurile pentru că se poartă mai nou) care susţin interviul.

Aceste întrebări pot fi adresate, ba chiar, cred că sunt foarte potrivite  pentru joburile în care creativitatea angajaţilor (viitorii candidaţi la interviu)  is a must şi presupunând că ţi-ai făcut tema de acasă (ca şi candidat cam asta ar trebui să faci) şi nu prea sunt lucruri „noi” de aflat despre companie, sau sunt dar tocmai de aceea se păstrează pentru finalul interviului ca să aducă o notă de „prospeţime” faţă de ceea ce ştiai deja până atunci.

Acest tip de întrebări s-ar potrivi angajatorilor (da, adresate de către candidaţi)  care au nevoie de o persoană creativă în departamentul companiei (pe care o conduc sau nu – compania, nu persoana) astfel încât nu se prea poate concepe ca ei înşişi sau ele însele să nu fie nişte persoane creative şi atunci întrebările ar fi (am exclus varianta oamenilor de HR, pentru că aici creativitatea nu-i un must şi pentru că de multe ori, departamentul de HR sau firma consultantă de HR nu e implicată absolut deloc la partea de recrutare de personal):

1.  Vă credeţi o persoană deşteaptă? De ce?

2. Dacă v-aţi putea întoarce în timp, în orice perioadă din istorie, care ar fi aceasta şi de ce? (în cartea de care vă pomeneam mai devreme, autorul schitează un răspuns absolut formidabil care mi-a dat mult de gândit).

3. Ce cărţi sunt nocive pentru dumneavoastră?

Asta pe lângă întrebările soft adresate într-o manieră combinată, când la început, când la sfârşit, când cum, tot de către candidaţi:

Care sunt cele mai importante 3 criterii în funcţie de care selectaţi o persoană pentru acest post?

V-am creat o impresie bună? (feedback-ul e sfânt)

Ce admiraţi la companie?

Poate întrebările par îndrăzneţe, ca să nu spun chiar, obraznice, dar, din punctul meu de vedere nu sunt (obraznic ar fi de ex dacă ţi se pune o întrebare care poate să ţi separă deplasată şi fie să nu doreşti să răspunzi (şi eschiva este un răspuns), sau să doreşti şi să răspunzi obraznic, gen (am anunţat că acesta e un răspuns din ăla): Dacă aceasta e o întrebare, acesta e un răspuns.

În acest post este vorba de o situaţie ideală (zic eu) de tipul win-win, în care fiecare îşi face tema legată de celălalt din faţa lui cu care discută. Candidaţii ar face bine să afle cât mai multe despre compania pentru care aplică (cu atât mai mult cu cât sunt chemaţi la un interviu care presupune timp până la urmă care presupune bani) în timp ce angajatorii pot adopta o altă atitudine faţă de candidaţi, să afle mai multe informaţii despre ei, să încerce să îi cunoască şi să facă interviul mai „uman” decât să-l considere o pură găselniţă administrativă,  să afle prin anumite întrebări care e „profilul candidaţilor”: de la cum îşi petrec timpul liber, la ce cărţi citesc, la ce seminarii, traininguri, conferinţe, workshop-uri, webinarii, etc participă şi care sunt ultimele noutăţi aflate în domeniul pentru care aplică.

Mi se pare important ca angajatorii să fie mai interesaţi de personalitatea candidaţilor la interviu (să spunem că nu a tuturor dar a celor „vizaţi”)  dar mai ales de caracterul lor  (pot avea şi personalităţi „şterse” dar să-şi facă treaba foarte bine, etc şi atunci lucrurile ar trebui reconsiderate), să afle despre ceea ce îi caracterizează pe ei ca oameni nu doar din punct de vedere profesional, ci şi personal (ce le place, ce îi pasionează, ce îi motivează, ce planuri, obiective au), să se intereseze de ei în sine, mai mult decât ei ca hârtii, ca şuruburi sau piuliţe care învârt rotiţele şi care fac la rândul lor ca mecanismul să funcţioneze mai departe.

Apoi se poate trece cred, la interviul propriu-zis, la partea interesantă (sau nu) pentru ambele părţi.

See here another 2 great questions (îmi saltă inima de bucurie când văd astfel de articole, semn că nu toată lumea gândeşte la fel)

Later edit: agasând-o un pic pe Olga pe facebook (i s-o fi pus pata pe vreun contabil, poate) iată ce zice şi ea 😀 (e cu cenzură, daaa că unde ne credem aici?!)

Later edit 2: interviul prelung ca să dezvolt ideea Olgăi probabil se referă la partea teoretică şi partea practică (la unele interviuri e nevoie de ambele deşi tot practica e cea mai importantă după cum ştim cu toţii) dar eu vorbeam despre cea teoretică ce poate fi privită atât într-un mod serios dar şi într-unul ludic, ce ţine de imaginaţie, de acces la conţinut prin formă fix din simplul fapt că oamenii nu ştiu cum să vorbească. Nu mi se pare o pedenterie inutilă, ca să zicem aşa :)))) unde  – PEDÁNT, -Ă, pedanți, -te adj.s. m. și f.

 1. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) Cu pretenții de erudiție și de competență deosebită; meticulos; minuțios peste măsură; pedantic, pedantesc. 2. S. m. și f. Persoană care face mereu paradă de erudiția sa și care supără prin minuțiozitate exagerată în lucruri neînsemnate; persoană deosebit de meticuloasă. – Din fr. pédant, germ. Pedant.

Câteva idei din Străinul de Albert Camus

De când am venit acasă, am impresia că am aterizat într-un fel de târg (pot să-i spun aproape vintage) în sensul că regăsesc obiecte vechi şi prin regăsire ele capătă o noutate aparte (cel puţin din punctul de vedere al memoriei, dacă nu din cel al existenţei lor fizice). Lucruri pe care le-am aruncat de rele şi pe care acum le iau drept bune: notiţe din cărţi (astea încă sunt intacte dar ceva mai prăfuite şi pe ele clar, nu le-am aruncat nic măcar metaforic vorbind), rezumate, citate, colecţie de scrisori, câteva  felicitări, carnete de note, legitimaţii vechi de autobuz, legitimaţii de la biblioteci (din liceu şi facultate), carneţele cu numere de telefon şi adrese ale unor oameni dragi şi uitaţi cu timpul că aşa se întâmplă uneori, carneţele cu nick-uri de pe vremea Mirc-ului, bijuterii old-fashioned pe care mama le-a păstrat în cutiuţele în care le-am trimis că nu-mi mai trebuiau şi acum zic …hmm, ce fancy îs dar mă mai gândesc dacă le iau înapoi :)))), jucării din copilărie despre care am scris, cutii cu ceasuri fără baterii, rame de ochelari, CD-uri de prin 2003 şi alte cele. Le-aş putea expune într-un  târg de vechituri, obiecte înşirate în faţa scării într-un fel de târg ambulant ad-hoc, dar nu mă lasă inima

Piesă cu tentă epistolară de fapt (ştim noi de ce zic asta

Din târgul de vechituri, scot de sub colb câteva notiţe din „Străinul” de Albert Camus.

– A minţi nu înseamnă numai ai spune ceea ce nu este. Înseamnă, de asemenea, a spune mai mult decât este şi, în ceea ce priveşte sufletul omenesc, a spune mai mult decât simţi.  Este ceea ce facem toţi, toată ziua pentru a simplifica viaţa” (cândspui ce simţi, ce eşti tu şi refuzi să ascunzi ceva, societatea se simte ameninţată)

Culmea e că într-o carte în care asta e una din ideile de bază, personaul principa e definit de o trăsătură contradictorie: onestitate totală şi negativitate a caracterului.

– homo absurdus: a înfăţişa lucruri de necrezut, ca şi cum ar fi reale – sistem antic, a înfăţişa lucruri reale ca şi cum ar fi de necrezut – sistem modern

– masca tragică trăieşte mereu sub şi împreună cu cea comică. În cruzimea realităţii trăieşte şi extraordinara melodie a visării şi asta îţi colorează viaţa, îi conferă un sens mai înalt

Mica publicitate: schimb urgent scârţâit de parchet pe foşnet de plopi în amurg; dau parfum franţuzesc pe aromă de frunze nuc bătrân, zgomot de Dacie contra ţârâit de greieri, bancuri contra glume, schimb urgent fire de telefon cu strigăte peste gard, schimb bec de 100 W contra 1 bucată de rază de lună, pentru a fi pe placul tuturor. Însă neapărat!

– Tăceţi. Trebuie să găsiţi tăcerea necesară cuvintelor. Tăcerea fiecărui cuvânt.

– Aş vrea să ştiu dacă prietenia există în mine însumi sau alta e cauza pentru că am prieteni – o aducem cu noi sau o primim de la alţii cum s-ar zice din mers? Din toate aducem cu noi atât cât putem da…Şi oare putem da mai mult decât aducem cu noi?

Unde se încadrează în lege onestitatea din cartea „Bine că eşti tu deştept”

Zilele trecute mă gândeam la cele mai dificile meserii şi prima care mi-a venit în minte a fost cea de lucrător în echipajele  de descarcerare de la SMURD. Intri în contact cu oameni la limita dintre viaţă şi moarte. La fel aţi putea spune, că se întâmplă şi în cazul medicilor (mă rog, aşa o fi) dar mie tot asta mi se pare o meserie foarte dificilă. N-o mai pun la sooteală pe cea de pompier. Nici măcar cea de îmbălsămător de cadavre nu îmi pare aşa groaznică pentru că acolo ai în faţă un morman de carne rece pe baza căreia poţi imagina fel de fel de poveşti: cum a murit, în ce condiţii, ce viaţă o fi dus, ce urme are pe corp şi ce indică ele, motivul morţii, etc.

În acest post nu o să vă vorbesc despre avocaţi şi despre infama lor meserie sau dimpotrivă, despre lipsa de infamie. O să scriu despre onoare, vorba întrebării.

Mi-am luat o carte de la Cărtureşti (de fapt mai mule) intitulată: „Bine că eşti tu deştept” de John Farndon (sunt disponibile 18 pagini). În cartea asta, care cică scurtează calea de la impostură la valoare, am găsit întrebările Oxibridge puse de profesorii celebrelor uiverisăţi Oxford şi Cambridge potenţialilor candidaţi la admitere.  Evident, autorul ia locul unui posibil candidat şi încearcă să ofere răsunsuri la cele mai bizare întrebări, neavând nicidecum pretenţia ca răspunsul oferit de el să fie unul perfect valabil. Răspunsul, sau variantel de răspuns pentru fiecare întrebare sunt un fel de portiţe ale gândirii laterale (termen lansat de Eduard de Bono în 1967 în „The Use of Lateral Thinking”) şi care sugerează faptul că orice afirmaţie ar trebuie folosită drept imbold către formularea altei idei cu totul noi, uneori fără nicio legătură cu prima.

Unele întrebări sunt formulate într-un mod destul de tricky, făcând astfel apel la inteligenţa candidaţilor de a „depista” posibilele răsunsuriconţinute chiar în întrebare. Îmi place ideea autorului (motiv pentru care mă gândesc că o fi şi scris cartea e: „Importantă nu este cunoaşterea şi nici educaţia, ci capacitatea de a-ţi plia şi extinde gândirea în cele mai variate şi mai ciudate moduri; fiindcă nu există obstacol mai mare în calea deşteptăciunii decât argonaţa şi sentimentul autosuficienţei”.

Din câte am citit până acum, preferata mea e legată de avocaţi şi de onoarea lor. Cine se mai întreabă cât de oneşti sunt avocaţii în zilele noastre sau dacă şi când au fost ei, dintotdeauna.

Ştim că avocaţii sunt angajaţi astfel încât să protejeze interesul clientului, nu pentru a scoate adevărul la iveală (ups, we have a problem here! :D)

Mai zice autorul că nevoa de onestitate e nucleul legii (teoretic, da, că nu degeaja te pune să juri pe Biblie  că o să spui „adevărul şi numai adevărul”). Exludem varianta extremistă în care oamenii sunt oneşti tot timpul, altfel ce rost ar mai avea legile. Pe de altă parte, dacă admitem că cei mai mulţi oameni sunt necinstiţi , probabil că stabilitatea socială ar putea fi menţinută prin mijloace militare. Ţara n-ar mai fi condusă de lefi ci de reţele de putere. Deci, să admitem atunci că oamenii sunt cinstiţi în cea mai mare partea timpului. Paranoia că oamenii ar fi predominant necinstiţi ar face viaţa imposibiă personalului din justiţie. Aceasta a fost problema cu legile suspiciunii (legi care permiteau poliţiei să oprească, să percheziţioneze şi chiar să aresteze pe oricine, pe baza unei simple suspiciuni, ca o metodă de prevenire a infracţionalităţii) în Marea Britanie, legi care au devenit atât de nepopulare la începutul anilor ’80 fiindcă păreau să vizeze ăndeosebi grupurile rasiale, încât au fost în cele din urmă abolite.

În sistemele juridice din Marea Britanie şi SUA apare o altă problemă ce ţine de încredere.  Credinţa în onestitatea oamenilor începe să cam dispară şi în locul ei au apărut idei precum teoria jocului conform căreia, oamenii sunt, dacă nu fundalmental lipsiţi de onestitate, cel puţin atât de mânaţi de propriul interes, încât onestitatea devine irelevantî. Clasica „dilmă a pizonierului” din teoria jocului afirmă că, pentru a supravieţui şi a prospera, oamenii trebuie să înveţe să devină necinstiţi şi să presupună că şi ceilalţi sunt lipsiţi de onestitate.

Cum sună dilema prizonierului din teoria jocului:

„2 suspecţi sunt arestaţi şi închişi separat. Findcă nu deţine suficiente dovezi, poliţia le dă posibilitatea să încheie o înţelegere. Dacă unul dintre ei depune mărturie împotriva celuilalt, el va fi eliberat, iar celălalt va primi o condamnare de 10 ani. Dacă niciunul dintre ei nu vorbeşte, fiecare va sta 6 luni la închisoare, iar dacă fiecare dntre ei va depunde mărturie împotriva celuilalt, amândoi vor primi câte 5 ani. Dumneavoastră ce aţi face dacă aţi fi unui dintre prizonieri? Se pare că cea mai bună „strategie” este să presupuneţi că celălalt vă va trăda. Dacă o face, în cel mai rău caz primiţi 5 ani, iar dacă nu, veţi fi eliberat.  Mulţi teoreticieni a mers mai departe şi au conchis că societatea trebuie să funcţioneze pe baza aceleiaşi supoziţii – că în realitate oamenii iau decizii conform propriului interes (gena egoismului – Richard Dawkins), fără a ţine seama de onestitate.  În consecinţă, spun ei, legea trebuie să pornească de la premisa că indivizii sunt, fundamental, lipsiţi de onestitate. Interesant e că oamenii tind să se conformeze aşteptărilor pe care le avem faţă de ei.

Din alcov

Piesa furata de la fufi Alexandra. Suna prea bine ca sa n-o postez si aici.

Un pic psihedelica. Un pic.Dar nu chiar.

Oriental scents (desi ascult piesa simt si un miros de parfum oriental – imi joaca simturile feste)

Siliconul o fi bun si la auz

Gandirea e o facultate

Putem sa stam pe canapea fara sa gandim. N-o sa murim pentru atata lucru. Gandirea e o facultate, deci e facultativa.

Un video funny care anticipeaza un post grav.

Apropo de asta, mi-am amintit de un citat:

" To be happy with a man you must understand him a lot 
and love him a little.
To be happy with a woman you must love her a lot and 
not try to understand her at all."
Pese: Some women understand the NOTHING in the men’s brains and can deal with  it. But only some 😉