Unde se încadrează în lege onestitatea din cartea „Bine că eşti tu deştept”

Zilele trecute mă gândeam la cele mai dificile meserii şi prima care mi-a venit în minte a fost cea de lucrător în echipajele  de descarcerare de la SMURD. Intri în contact cu oameni la limita dintre viaţă şi moarte. La fel aţi putea spune, că se întâmplă şi în cazul medicilor (mă rog, aşa o fi) dar mie tot asta mi se pare o meserie foarte dificilă. N-o mai pun la sooteală pe cea de pompier. Nici măcar cea de îmbălsămător de cadavre nu îmi pare aşa groaznică pentru că acolo ai în faţă un morman de carne rece pe baza căreia poţi imagina fel de fel de poveşti: cum a murit, în ce condiţii, ce viaţă o fi dus, ce urme are pe corp şi ce indică ele, motivul morţii, etc.

În acest post nu o să vă vorbesc despre avocaţi şi despre infama lor meserie sau dimpotrivă, despre lipsa de infamie. O să scriu despre onoare, vorba întrebării.

Mi-am luat o carte de la Cărtureşti (de fapt mai mule) intitulată: „Bine că eşti tu deştept” de John Farndon (sunt disponibile 18 pagini). În cartea asta, care cică scurtează calea de la impostură la valoare, am găsit întrebările Oxibridge puse de profesorii celebrelor uiverisăţi Oxford şi Cambridge potenţialilor candidaţi la admitere.  Evident, autorul ia locul unui posibil candidat şi încearcă să ofere răsunsuri la cele mai bizare întrebări, neavând nicidecum pretenţia ca răspunsul oferit de el să fie unul perfect valabil. Răspunsul, sau variantel de răspuns pentru fiecare întrebare sunt un fel de portiţe ale gândirii laterale (termen lansat de Eduard de Bono în 1967 în „The Use of Lateral Thinking”) şi care sugerează faptul că orice afirmaţie ar trebuie folosită drept imbold către formularea altei idei cu totul noi, uneori fără nicio legătură cu prima.

Unele întrebări sunt formulate într-un mod destul de tricky, făcând astfel apel la inteligenţa candidaţilor de a „depista” posibilele răsunsuriconţinute chiar în întrebare. Îmi place ideea autorului (motiv pentru care mă gândesc că o fi şi scris cartea e: „Importantă nu este cunoaşterea şi nici educaţia, ci capacitatea de a-ţi plia şi extinde gândirea în cele mai variate şi mai ciudate moduri; fiindcă nu există obstacol mai mare în calea deşteptăciunii decât argonaţa şi sentimentul autosuficienţei”.

Din câte am citit până acum, preferata mea e legată de avocaţi şi de onoarea lor. Cine se mai întreabă cât de oneşti sunt avocaţii în zilele noastre sau dacă şi când au fost ei, dintotdeauna.

Ştim că avocaţii sunt angajaţi astfel încât să protejeze interesul clientului, nu pentru a scoate adevărul la iveală (ups, we have a problem here! :D)

Mai zice autorul că nevoa de onestitate e nucleul legii (teoretic, da, că nu degeaja te pune să juri pe Biblie  că o să spui „adevărul şi numai adevărul”). Exludem varianta extremistă în care oamenii sunt oneşti tot timpul, altfel ce rost ar mai avea legile. Pe de altă parte, dacă admitem că cei mai mulţi oameni sunt necinstiţi , probabil că stabilitatea socială ar putea fi menţinută prin mijloace militare. Ţara n-ar mai fi condusă de lefi ci de reţele de putere. Deci, să admitem atunci că oamenii sunt cinstiţi în cea mai mare partea timpului. Paranoia că oamenii ar fi predominant necinstiţi ar face viaţa imposibiă personalului din justiţie. Aceasta a fost problema cu legile suspiciunii (legi care permiteau poliţiei să oprească, să percheziţioneze şi chiar să aresteze pe oricine, pe baza unei simple suspiciuni, ca o metodă de prevenire a infracţionalităţii) în Marea Britanie, legi care au devenit atât de nepopulare la începutul anilor ’80 fiindcă păreau să vizeze ăndeosebi grupurile rasiale, încât au fost în cele din urmă abolite.

În sistemele juridice din Marea Britanie şi SUA apare o altă problemă ce ţine de încredere.  Credinţa în onestitatea oamenilor începe să cam dispară şi în locul ei au apărut idei precum teoria jocului conform căreia, oamenii sunt, dacă nu fundalmental lipsiţi de onestitate, cel puţin atât de mânaţi de propriul interes, încât onestitatea devine irelevantî. Clasica „dilmă a pizonierului” din teoria jocului afirmă că, pentru a supravieţui şi a prospera, oamenii trebuie să înveţe să devină necinstiţi şi să presupună că şi ceilalţi sunt lipsiţi de onestitate.

Cum sună dilema prizonierului din teoria jocului:

„2 suspecţi sunt arestaţi şi închişi separat. Findcă nu deţine suficiente dovezi, poliţia le dă posibilitatea să încheie o înţelegere. Dacă unul dintre ei depune mărturie împotriva celuilalt, el va fi eliberat, iar celălalt va primi o condamnare de 10 ani. Dacă niciunul dintre ei nu vorbeşte, fiecare va sta 6 luni la închisoare, iar dacă fiecare dntre ei va depunde mărturie împotriva celuilalt, amândoi vor primi câte 5 ani. Dumneavoastră ce aţi face dacă aţi fi unui dintre prizonieri? Se pare că cea mai bună „strategie” este să presupuneţi că celălalt vă va trăda. Dacă o face, în cel mai rău caz primiţi 5 ani, iar dacă nu, veţi fi eliberat.  Mulţi teoreticieni a mers mai departe şi au conchis că societatea trebuie să funcţioneze pe baza aceleiaşi supoziţii – că în realitate oamenii iau decizii conform propriului interes (gena egoismului – Richard Dawkins), fără a ţine seama de onestitate.  În consecinţă, spun ei, legea trebuie să pornească de la premisa că indivizii sunt, fundamental, lipsiţi de onestitate. Interesant e că oamenii tind să se conformeze aşteptărilor pe care le avem faţă de ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s