Sunt în toate minţile, dar nu mi-am revenit încă

Nu-i nimic grav 🙂 Ieri s-au împlinit 101 ani de la naşterea lui Emil Cioran şi m-am gândit să dedic pe această cale un post pe care îl aveam ca draft (despre culmile disperării).

„Pe culmile disperării” inventariază o tablă de materii, materii care se identifică cu temele şi subtemele filosofiei cioraniene, de pildă: a nu mai putea trăi, pasiunea absurdului, sentimentul sfârşelii şi al agoniei, grotesc şi disperare, presentimentul nebuniei, despre moarte. Cioran vorbeşte despre nebunie, despre faptul că totul n-are nicio importanţă, adoptă o atitudine nihilistă, dar profunde de dezgust în faţa existenţei umane, în faţa unei lumi în care nu se rezolvă nimic, unde domneşte o insatisfacţie totală, contradicţii şi inconsecvenţe. Toată acestă tablă de materii se organizează în jurul unui concept esenţial: singurătatea, din care derivă, sau în jurul cărora se organizeză celelalte.

Lirismul suferinţei e de fapt suferinţa adevărată care izvorăşte din boală. Acest lirism îşi are originea în determinatele exterioare, care dispărând implicit, dispare şi corespondentul din interior. Pentru ca acesta să fie autentc, e nevoie de un grăunte de nebunie interioară. Aceasta reprezintă paroxismul lirismului.

Singurătatea e corelată apoi cu sentimentul morţii, cu acel „a nu mai putea trăi”, cu acea intensitate care trosneşte în interiorul nostru de câte ori simţim echilibrul pe care nu-l putem stăpâni, acesta fiind ca o explozie.

Vorbind despre inexistenţa argumentelor pentru a trăi, Cioran trateză tema absurdului cauzelor, efectelor, consideraţiilor morale pe care pretindem a le pune la baza vieţii noastre. În lumea disperării, spune Cioran, „pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Când toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social, etc nu mai pot direcţiona viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva nu poate lua o consistenţă, dar, care prin ficţiunea lui poate să stimuleze o iluzie de viaţă”.

O altă idee corelată cu suferinţa e starea de singurătate interioară, în care nimic din afară nu poate ajuta, o singurătate care vizează o suspendare dureroasă a omului în viaţă. Cioran aminteşte de agonie, pe care o defineţte ca fiind linia de demarcaţie ce desparte viaţa de moarte, ultima reprezentând un sentiment pervers, un sentiment care se abandonează neantului.

Ideea de moarte trimite la o aruncare în neant, o aruncare în care pierzi totul, spre deosebire de starea de nebunie în care pierzi doar ceea ce ai specific, ceea ce te individualizează în univers, perspectiva ta particulară şi o anumită orientare a conştiinţei. Moartea nu e, după cum spune Cioran, ceva ontologic diferit de viaţă, deoarece moartea, ca realitate autonomă de viaţă nu există.

Diferenţiind oamenii normali, sănătoşi şi mediocrii de cei care nu au o experienţă a agoniei şi o experienţă a morţii, filosoful susţine că aceştia vieţuiesc ca şi cum viaţa ar avea un caracter definitiv şi tocmai de aceea ei consideră moartea ca venind dinafară, nu dintr-o finalitate lăuntrică a firii. Desigur că ne place să trăm cu iluzii care ne îmbolnăvesc. Numai iluziile ne aduc moarte, dar fără ele n-am mai fi.

Reluarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. Care ar fi misiunea morţii în lume, se întreabă Cioran? Răspunsul ar fi următorul: să arate cât de iluzoriu e sentimentul eternităţii vieţii şi cât de fragilă e iluzia unui definitivat şi a unei împliniri a vieţii. Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă.

Stările cu adevărat maladive se leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată.  Altă întrebare esenţială ar fi: „Cum se poate ca într-o vitalitate mare să apară frica de moarte sau cel puţin problema morţii? Răspunsul se datorează marilor posibilităţi de înţelegere esenţiale închise în structura stărilor depresive. Cioran vorbeşte de un fel de proiecţie a stărilor interoare asupra lumii exterioare, un soi de corespondenţă între planul subiectiv şi planul obiectiv, de obiectiv văzut ca şi cadru asupra căruia se proiecează stările sufleteşti.

Închei citându-l pe Cioran într-o manieră dezolantă şi melancolică: „N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri”.

O întrebare profundă şi alte 33 dintr-un interviu cu tine însuţi

Întrebarea asta e din „Jurnalul unei femei adultere” de Curt Levianth

Ce ai face facă ai putea să călătoreşti prin timp 
şi să-ţi remodelezi viaţa?

Întrebarea asta e temă de casă. Vă invit să răspundeţi. Întrebarea are legătură cu o alta.

Şi până răspund eu la ele (ca într-un oracol :D) vă transmit călduros linkul cu cele 33.

Dacă mă gândesc bine, unele s-ar potrivi şi la interviurile de angajare. Despre cum văd eu lucrurile veţi afla în altă poveste 😉

3 optiuni

Privind orice lucru naspa care ti se poate intampla (nu, nu va ingrijorati, multumesc cerului ca n-am patit nimic!)

Azi fortez putin nota. Why not?! Sa fii/ sa fi:

1. A player (you play till you lose, no matter the game. Let the ball roll, cum ar veni. As completa aici cu multe jocuri. Dar o sa spun numai ca uneori e fain sa joci pana il faci pe celalalt sa renunte sau, ca s-o spunem mai frumos, (s-o imbracam cum ar zice cineva) sa-ti continui jocul de dragul jocului in sine, pana te plictisesti si treci la punctul 2  *

2. A quitter (you quit before you finish; you quit before playing but not before deciding to play).

3. A…maestro (#traducerisocaciene :)) la care se ajunge trecand musai prin punctul 1 si/sau 2. Dupa ce renunti poti s-o iei de la capat (indiferent daca ai incercat (o iei de la un al doilea capat pe care te incapatanezi sa-l consideri primul), fie ca nu, 

 

unde a renunta = A RENUNȚÁ renúnț 1. tranz. A nu mai dori; a înceta în mod voluntar (să mai vrea). A renunțat să participe. 2. intranz. 1) A înceta de a mai râvni (la ceva). ~ la anumite privilegii. 2) A se retrage în mod benevol. ~ la putere. 3) A înceta de a practica, de a exercita. ~ la un drept. 4) A înceta de a mai întrebuința. ~ la fumat. / )

↓ continuarea (cu virgula dupa „nu”)

iar daca ai jucat suficient (te-ai jucat cu tine insuti, (ti-)ai jucat (con)soarta pe degete, ai ajuns sa stii unele lucruri pe care ar fi fost mai bine sa nu le fi stiut. (aici nu este vorba de hachite conjugale, nu va faceti iluzii, imi place cuvantul „consoarta” si am mai adaugat un prefix :)))

* Nota de subsol la punctul 1:  Zic de Homo ludens (neg c-ar exista oameni care nu se joaca) il stiti de la Johan Huizinga – luati cititi (trebuie sa fac o lista cu toate tipurile de HOMO)

Reconsiderand optiunile de mai sus dar de data asta o dau cu verbul:

1. To define

2. To destroy

3. To strengthen

 

 

 

Sensibilitati ciclice

„Dacă florile şi-ar dărui oameni la fel cum oamenii îşi oferă flori, de unde ar fi tăiaţi oamenii?” (Nichita Stanescu)

Din piatra sub forma de faramituri, din apa sub forma de picaturi, din aer umed sub forma de vapori, din pamant sub forma de molecule sau din foc sub forma de scantei (si pe urma flacari-> firile mai aprinse). 

„Uneori mi se pare că nu eşti femeie, ci lumina care cade pe flori”. (Virgina Woolf)

Replica buna de agatat in liceu (daca est baiat, posibil a fi considerat poet, daca nu-ti dezvalui sursa, doar nu esti prost!)

Sunt lucruri frumoase care ascund durere. Cactusul are flori frumoase, dar înţeapă. Sunt din păcate şi oameni catus. (Viorel Muha) (a se ignora numele)

Persoane ce merita inchise intr-o rezervatie speciala. 

„Femeile deştepte au totdeauna grijă să-mpletească jugul conjugal cu flori, să nu-l vadă boul…” (George Budoi)

Fara comentariu

„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet”. (Nicolae Grigorescu)

Spusele unui pictor imaginar catre iubita sa reala

„O femeie iubită, intrând pentru prima oară în odaia unui bărbat, e un miracol de împrimăvărare. Dar câte femei n-au intrat în odaia unui bărbat şi câte nu vor mai intra! Prea multe buchete de flori au fost în odaia bărbatului culoarea de întâmpinare şi gestul ei. De prea multe ori inima a bătut în preajma sosirii, pe când ochii priveau pe fereastră şi pasul neliniştit alerga. De prea multe ori prezenţa prelungită a acelei femei a fost simbolul umilitor al saţului trupesc. Şi-ncetul cu încetul, femeia iubită nu mai intră în odaia bărbatului, ci numai în patul său.” (Ionel Teodoreanu „La Medeleni”)

Nu se grabeste nimeni 

FREDERIC BEIGBEDER : „Cand imi place o fata, vreau sa ma indragostesc de ea,vreau s-o sarut. Cand o sarut, vreau sa ma culc cu ea. Cand ma culc cu ea, vreau sa traim impreuna intr-un apartament cu mobila. Cand traim impreuna intr-un apartament mobilat, vreau sa ma insor cu ea. Dupa ce ma insor cu ea, intalnesc o alta fata care imi place…In primul an cumperi mobila, in al doilea an muti mobila, in al treilea an imparti mobila.”

Destinul implacabil

 

Masca, intre intim si social

 

 

L-am republicat aici, corectat de pe scribd. Nu l-am mai uploadat acolo, din gogole docs, pentru ca dura prea mult si nu am rabdare 😀

 

Conceptul de mască rezonează cu foarte multe accepţiuni. Mă voi concentra în abordarea lui pe două sfere majore, ce ţin de intim (personal), respectiv de social (public). Dubla semnificaţie a măştii face o dublă trimitere : la dependenţa de alţii (context social) şi la sensul ataşat propriei identităţi (raportul de sine).

Observăm înainte înrudirea conceptului de mască cu cel de persoană. Astfel, conceptul de persoană provine din latinescul « persona », care are sensul de mască. Aceasta asociere nu este arbitrară, întrucât, după cum vom vedea,  masca e un obiect al dublei personalităţi. Actul de a se masca ţine de multiple faţete inautentice afişate, ale unei personalităţi. Persoanele purtatoare de măşti se pot înfăţisa pe baza unor pluralităţi de poziţii şi discountinuităţi de funcţii. Persoana se poate identifica cu imaginea sau cu imaginile măştilor în cele din urmă, sau nu neaparat. Nu întotdeauna scutul de protecţie devine sabie.

Dihotomia instaurată de uzul măştii (indiferent de natura sa), dintre lumea intimă şi cea socială nu face decât să ducă la dispersia persoanei.

Alte câteva accepţiuni, conform Wikipedia, « primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social şi exprimând o valoare ».

Din perspectiva intimă, masca reprezintă o dublare a personalităţii. Dedublarea, având ca şi cauză absenţa de sine, se produce prin descoperirea alterităţii sub forma iraţională a inconştientului. Masca apare acolo unde se instaurează un conflict interior, unde apare o discordanţă între esenţă şi aparenţă. Masca are rolul unei alterităţi interioare, un fel de umbră a fiinţei.  Ea e o proiecţie a ceea ce doreşte să fie persoana dar nu este, ceea ce conduce inevitabil la o angoasă. Maca trădează permanenta nevoie de ficţiune, travestire şi iluzie a omului.

Masca relevă de secret, de pierderea identităţii, un antidot împotriva adevăratei realităţi a existenţei perosanei. Ea mai relevă de ficţiune defensivă, de acoperire, de anonimat (scrisorile anonime ale autorilor protestanti din Franţa secolelor XVI-XVII), de pseudonimie (Stendhal era purtătorul a sute de pseudonime). În secolul al XVIII-lea a existat în Franţa o adevarată proliferare a jocurilor de măşti, a transgresiunilor în umbră. Toate aceste jocuri de identitate simulată fac parte din sfera « intimului ».

Cealaltă ipostază a măştii aparţine ludicului, socialului, ea fiind un obiect cultural cu funcţie simbolică, estetică. Masca, în fiinţa ei estetică îşi creează o existenţă exterioară proprie, diferită de cea a persoanei care o poartă.  Astfel, de la şamanism, cultul totemurilor, picturile din interiorul piramidelor, picturile rupestre de zeci de mii de ani din sudul Franţei, celebrarea ritualurilor triburilor africane, sau chiar perfomarea anumitor roluri în cadrul reprezentaţiilor scenice – comedie, drama, tragedie – maştile au rămas până în istoria şi civilizaţia contemporană acele obiecte de deghizare, de camuflare, considerante valorose ca parte integrantă a tradiţiilor şi ceremoniilor. Modelul originar al măştii se regăseşte în ansamblul tradiţiilor ce slujeau unui anumit ritual – întâi magic, apoi religios.

Accesorii indispensabile costumelor de carnaval, costumelor de bal, măştile au fost privite de-a lungul timpului ca adevatare obiecte de artă. Masca a permis indifelitatea şi amestecul claselor sociale în anumite forme de divertisment : forme de prostituţie, carnaval, travesti, jocuri literare. Purtarea ei a îngăduit comportamente reprobabile, care nu s-ar fi manifestat în condiţiile unei vieti lipsite de misterul a cărui încărcătură o poartă masca. Măştile, ca « arme », au conferit persoanelor purtătoare un alt tip de statut.

Pentru omul contemporan, masca poate reprezenta un simplu obiect, dar în egală măsură, şi o interfaţă comunicaţională în lumea socială şi profesională. Expunerea nedeghizată a persoanei, fără imaginea alterată, schimonositoare a măştii, aşadar expunerea persoanei în esenţa sa, în faţa celorlalţi e de fapt o identitate eschivată, progresiv îndepărtată. Din teama şi nesiguranţa de a se descoperi necunoscuţilor, de a-şi dezvalui lumea intima, vulnerabilitatea sau viaţa personală, familiei, prietenilor, întregii lumi, împrumutul măştii e de la sine înţeles. Un exemplu ar fi acela al confuziei frecvente între verbul « a avea » (funcţia, prestigiul), cu verbul « a fi » (director, preşedinte, doctor, avocat, etc). În zilele noastre, vorbim de Persoana medic, Persoana avocat, etc. Ieşirea din sine şi completa identificare a persoanei cu masca (rolul, statutul) presupune răscumpărarea măştii de orice element de minciună şi înşelăciune. Consecvenţă, nu ficţiune.

Iată cum, cu ajutorul măştilor am învăţat să părem ceea ce nu suntem, să administrăm roluri. Putem spune că masca introduce anonimatul, acea ruptură care separă subiectul nu numai de sine, dar şi de contextul său social şi de întreaga realitate. Astfel, a articula aceste două lumi inseparabile în fapt, este probabil cea mai mare provocare umană.

Cartea despre barbati de Osho

Atentie! Urmeaza cel mai lung post din istoria blogului :p. Am scris la el destul, dar mi-a prins excelent. Sper ca si voua. Mi-am clarificat anumite idei. Probabil n-o sa aveti timp din prima sa-l cititi (sau o sa aveti?), asa ca reveniti linistiti cand doriti. Sunt multe idei, le-am scris cumva in ordinea subcapitolelor din Partea a II-a si a III-a, caci da, am inceput cartea cu Partea a II-a 😀 Am sarit peste inceput, considerat un fel de preludiu la multe carti (uneori inutil). Sa ne pozitionam mai bine in miezul lucrurilor, zic.

Deschizand „Cartea despre barbati” de Osho, am avut parte de-o surpiza cum numai karma mea imi rezerva. Placuta, desigur. Subcapitolele din partea a II-a sunt: Eva, Masculul, Cersetorul, Playboy-ul (doar n-o sa spun ca am incput fix cu asta), Iubitul, Sotul. Am scris si despre o parte din subcapitolele din partea a III-a. Le gasiti mai jos.

IUBITUL

In partea a II-a, Osho vorbeste despre integrarea rupturii masculin-feminin in cadrul fiecarui sex, adica recunoasterea partii opuse propriului sex in celalalt sex (barbatul  isi recunoaste latura feminina prin intermediul celuilalt care e femeia si invers). Carl Jung numeste procesul depre individualizare (cand barbatul si femeia din interiorul tau se contopesc, ajungand sa formeze un tot unitar, un intreg). Vorbeste si despre orgasm dar nu intru in detalii, decat mentionez conceptia lui despre iubit, care ar trebui sa fie interesant, jucaus dar mai ales juicy (cand prietena ta e de parere ca nu esti savuros, nu-i mare lucru. El spune „consuma sucuri de fructe in locul hranei solide (ma rog, sa nu exageram). Ea ti-a dat un sfat bun si tu, in prostia ta, crezi ca te condamna…” :)))))

Tot legat de sex, mai precizeaza ca nimeni nu e acolo unde crezi ca e, prin asta intelegand faptul ca actul in sine ar trebui sa fie un soi de meditatie (sa fii prezent acolo, cu toata fiinta ta), meditatie ce reprezinta arta de a trai cu tine insuti. De fapt, totul porneste de la noi, din mintea noastra, din constiinta noastra, de la cunoasterea de sine. Cu cat ne cunoastem mai mult subiectivitatea, cu atat mai mult ne apropiem de obiectivitate. De pilda, cand iesi in oras cu un tip, cum stii daca el e x “visat” ? Pai stii din moment ce-ti cunosti preferintele (sau, nu stii, cand cum). Ca sa-l citez pe Freud: “uneori, penisul este doar un trabuc” -> barbatii pot transmite prin sex, sentimente puternice, neconstientizate. Despre cunoasterea si istoria corpului, in alt post 😀

TATAL

Mi-a placut explicatia legata de faptul ca termenul de „unchi” e mai vechi decat cel de „tata”, pentru ca matriarhatul a precedat patriarhatul 😀  „Mama era acolo, tatal era necunoscut, pentru ca mama se pitea intalni cu multa lume. Cineva era tatal dar nu aveai cum sa stii. Toti erau unchi, toti tatii potentiali erau unchi. Tatal reprezinta proprietatea privata pentru ca odata constituita aceasta proprietate, cineva trebuie sa o mesteneasca si acela trebuia sa fie propriul copil – eu nu voi mai fi aici, dar proprietatea va reveni unei parti din mine.”

Nimic nou legat de faptul ca barbatii se insoara pentru a dobandi o sotie, femeile se marita pentru a deveni mame, nu pentru a dobandi un sot. (un fel de fenta diplomatica, daca vreti :D). Osho ma spune ca existenta barbatilor devine periferica – necesara pentru supravietuire, dar nu si esentiala. Un fel de anexa trebuincioasa cumva.

Ei, sa recunoastem ca un barbat in casa e mai valoros decat doi de pe strada.

Foarte interesant e remarca conform careia totul porneste din familie. Exemplul lui Buddha care nu a parasit lumea, ci si-a parasit familia. Oare de ce? Pentru ca daca in interiorul ei nu poti evolua, te iei si te cam duci. „Familia este cauza tuturor bolilor” (ma rog, familiile cu probleme si cate asemenea nu sunt!). De la familie ajunge la casatorie, conceptie pe care o imbratisez cu mare avant: „ As fi incantat ca in lume locul familiei sa fie luat de comunitate. Psihologic, este mai sanatos; copiii nu vor mai fi niste posesiuni ale parintilor, ci ei vor fi ai comunitatii. Ei nu vor primi numai amprenta mamei si a tatalui, ci sip e cea a tuturor “unchilor” si “matusilor” din comunitatea respectiva. Azi stau cu o familie, maine cu alta (problema e cand familiile sunt mediocre, sau in sfarsit, nu tocmai dezirabile pentru ceea ce se vrea a fi educatia primita de copil, dar dupa cum se stie, diversitatea si heterogenitatea sunt preferabile uniformitatii si omogenitatii). Vreau ca familia sa fie inlocuita de comunitate si ca in aceasta comunitate sa nu mai existe casatoria.” La  fel cum nu va exista casatoria, tot la fel nu va mai exista nici divortul 😀

Legat de TATAL, dar ideea e dezvoltata in subcapitolul BUDDHA, Osho aminteste despre ideea copilului ca imitatie a parintilor, ca umbra a lor. “Psihologii au descoperit ca un copil care pare prost poate sa nu fie asa: nici un copil nu se naste prost (eventual, bolnav). Poate ca mediul, familia, prostia la care se adapteaza il fac asa.  Daca tatal e intellectual, copilul se va purta prosteste, pentru a pastra un echilibru (copilul asculta de parintele de acelasi sex dar il imita pe parintele de sex opus). Daca bietul copil se poarta intelligent , tatal va fi intr-un  mod foarte subtil, furios. Nu va putea tolera un copil intelligent; nu tolereaza pe nimeni care se dovedeste mai intelligent ca el (putin exagerat aici). Il va forta pe copil sa ramana inferior, dar n-o va spune, n-o va afirma (probabil daca tatal are o personalitate puternica va reusi sa inhibe copilul, reprezentand astfel o autoritate mult prea greu de “combatut”. E termen lung relatia are de suferit pentru ca tatal autoritar nu reuseste altceva decat sa il indeparteze pe copil de el). Copilul va invata smecheria: se va purta ca un prost, pentru ca atunci totul ii va merge bine. Tatalui nu-I va placea, asa, de suprafata, dar in sinea lui va fi satisfacut. Ii place sa aiba prosti in jurul sau; printre prosti, el e cel mai intelligent”. La fel putem considera si cazul femeii, careia ii sade bine uneori sa faca pe proasta :)))) Uneori, da?!

PRIETENUL

Amant, confesor, iubit si ah da, prieten! Ce spune Osho: ” Cand vezi un cuplu de oameni plictisiti, poti fi sigur ca sunt casatoriti. Daca nu sunt plictisiti, nu sunt casatoriti”. Concluziile le trageti voi 🙂 Mai vorbeste despre incapacitatea de a fi singur si in armonie cu sine, fapt care conduce inevitabil la plictiseala cu/de sine si implicit plictiseala cu celalalt. Plictiseala in doi. Mda. La fel, solutia propusa e meditatia. Meditatia in iubire, in fericire, in bucurie. Daca nu ai bucurie de impartit (cu tine si apoi cu celalalt), iubirea va fi plictisitoare si obositoare (cum spuneam si in alt post, legat de sex, ca sexul fara bucurie, e ca vinul fara alcool. Deci cam asa). Ah! “Casatoria se face de frica, relatia din iubire”. Argumentul perfect plauzibil al lui Osho pentru care casatoria e inutila si nonsensul  are urmatoarea justificare: “ Casatoria creeaza probleme, e foarte urata. E cea mai oribila institutie a lumii, pentru ca ii forteaza pe oameni sa fie falsi: ei s-au schimbat dar pretend mereu ca sunt aceeasi”. Corect. Next!

Si acum o intrebare profunda pentru voi: care e lucrul de care va  temeti cel mai mult? (merita un alt post, candva).

Despre moarte si religie, in alt post. Acum, din Partea a III-a, despre

OMUL DE AFACERI

Imi place asta “Sa fii om de afaceri la tine in magazin, nu acasa”. Politically correct 😉 In acest subcapitol se insista din nou pe meditatia ca viata, si nu meditatia ca mod de viata. “Mintea vine cu tine, e cu tine”. Unde esti tu, mintea va crea acelasi gen de lume in jurul tau 😀 Parasesti lumea si ramai acelasi. Vei crea mereu aceeasi lume, pentru ca-ti aduci sabloanele cu tine, in minte. Nu se pune probelma renuntarii la lume, ci la minte. Aceasta e meditatia”. Acum,  asta se mai poate intampla cand ajungi sa cunosti acelasi gen de persoane, efect a carui cauza e faptul ca nu ai invatat nimic din experientele trecute si nu ai tras niste concluzii in urma unei analize, respectiv sinteze. La fel probabil li se intampla oamenilor revoltati, celor cu dor de duca, oriunde in lume. Ei uita ca in cele din urma, lucrurile pe care le evita in exterior pot fi o reflectie a lumii si a nemultumirilor din interior. Deci clarificati-va si rezolvati-va conflictele cu voi insiva inainte de a va aventura la drum lung! 😉

Cum ar zice Osho: “ Daca lipseste centrul, poti umple periferia cu tot ce vrei”

AMERICANUL

Subcapitolul asta mi-a amintit de mine  si de o contradictie in care probabil va regasiti si voi, dar daca nu privesc extremist ca si Osho, e ok, bah: pe de o parte, hedonismul, dimensiunea aici-acum, dimensiunea in care lasi totul sa se intample conform cursului firesc al lucrurilor, adica treaba e relaxata si pe de alta parta, dimensiunea in care astepti/vrei/speri la mai mult, fapt pe care Osho il identifica la nivelul mentalului colectiv al americanilor drept competitia cu sine (cumva masochist :P). Exemplu: “ Oamenii au sauna in baie, nu pentru ca-si iubesc corpul, ci pentru ca e o facilitate pe care toata lumea o are. Daca n-o ai, pari sarac. Daca toata lumea are cabana la iarba verde, trebuie sa ai si tu”. Ma rog, acelasi lucru se aplica aviditatii de mai multe tipuri, in speta celei materiale: casa, masina, piscine, doua case, doua masini, doua piscine, etc. Ati inteles ideea 😀 Aceasta e vanatoarea perpetua care te impiedica de fapt sa traiesti. Daca te intrebi la ce sunt bune toate astea, cu ce scop, de fapt nu exista un raspuns. Sau raspunsul e: moartea, care-i niveleaza pe toti: inteligenti, bogati, saraci, prosti, dobitoci.

Osho spune ca succesul mintii americane (caci nu-i asa, acolo s-a nascut omul de afaceri?) este un obstacol in lumea interioara. La pag. 125, Osho vorbeste despre superioritatea negrilor asupra rasei albe din perspectiva evolutiei (privita in zilele noastre de fapt ca o involutie). E interesant pasajul, il redau in intregime, ma sacrific  😀

“ Sistemul tantric spune: ca sa gasesti omul adevarat, trebuie sa mergi la radacini.  Cei care sunt inca necivilizati, needucati, necultivati, au mai multa vitalitate. Aceasta este si observatia psihologiei modern. Un afro-american e mai plin de vitalitate decat un  alb – asta e fobia omului alb. Omului alb ii este foarte frica de omul negru. Albul a devenit foarte plastic, negrul este inca vital, legat de pamant. […]Tantra spune: in lumile inca primitive exista posibilitatea evolutiei. TU ai evoluat intr-o directie gresita, ei inca n-au evoluat deloc, mai au posibilitatea sa aleaga correct, au acest potential. Nu au nimic de rectificat, pot merge direct la tinta.” Este discutabil pasajul, daca va intriga, va invit sa comentati. Mai spunea Osho si de frica barbatilor de a li se fura femeile de catre negri, dar am omis pasajul :d

„Acest om de afaceri e clar ca are anumite scopuri in viata. Cum spuneam: o casa, o masina, sau daca are deja, le vrea in dublu exemplar. In sfarsit. Ce sublinieaza Osho e faptul ca Occidentul gandeste numai in scopuri, Orientul gandeste in lipsa scopurilor.”

Legat de postul meu despre sensul vietii, zambesc acum. Am mai invatat pe parcurs (de la Osho) ca sensul vietii nu e de fapt nici un sens, e insasi viata. Explicatia e cumva logica. In momentul in care iti atingi toate scopurile (casa, masina, sex, a-i ajuta pe ceilalti, etc) trebuie sa inventezi altele. Ajungi la saturatie (in paranteza fie spus, ma gandesc acum la problema setarii de obiective. Daca ai niste obiective foarte inalte pe care le atingi, iti setezi altele si mai greu de atins, lunadu-te la intrecere cu tine insuti pana cand ajungi sa nu mai stii daca intr-adevar ai dorit sa atingi acel obiectiv pentru foloasele, bucuria, etc pe care ti le va aduce sau doar pentru ca ti l-ai setat si atunci te-ai autoconditionat sa il atingi, altfel riscand sa te desconsideri in proprii ochi si sa treci drept fiinta slaba, vulnerabila).

Revenind la Osho, “cu cat vor fi mai fara scop bucuriile voastre, viata va va fi mai fericita.Viata nu are nici un scop, aceasta e frumusetea ei. Daca ar avea scop, viata ar fi meschina, marunta. Nu e o afacere, e un joc. In India se numeste leela, care inseamna joc cosmic. […] viata oamenilor bogati absolut saraca pentru ca o pierd, o transforma in conturi bancare, in bani, in case, in masini. Efortul lor epuizeaza viata pentru cateva lucruri. Realitatea ultima nu e in viitor, ci in prezent, ascunsa in aici si acum.” I agree 😀

BUDDHA

“A fi constient inseamna a-ti asuma intreaga responsabilitate. Aceasta este inceputul realizarii ” Sa fii atent, constient, sa ai mintea atenta. Imi place exemplul legat de infaptuirea unui singur lucru intr-un anumit moment (cand mergi pe strada nu pixul, cand mananci nu te uiti la televizor, cand faci baie nu faci baie mecanic. Trebuie sa inveti sa te bucuri de fiecare activitate in parte. Numai astfel o poti efectua intr-un mod constient.

Osho cel extremist cumva, incepe sa-mi placa 😀

Despre anexe si alte poezii

Am ras cand am citit in nemaiminunatul volum de Nietzsche –  Opere complete, vol.4 (sun 15 cica), „AURORA, IDEILE DIN MESSINA, STIINTA VESELA„, Ed. Hestia, Timisoara despre anexe :))) Ma rog, nu le zice chiar anexe, ci functii. Bine ca nu sunt note de subsol :)))

119

p. 336 „Nici vorba de altruism! -Vad la multi oameni o forta si o placere excedentara de a voi sa fie functie; acestia dau buzna si dispun de flerul cel mai fin pentru toate acele locuri in care tocmai ei pot fi functie. Dintre acestia fac parte acele femei care se transforma in functia unui barbat (completare -> ele se pot transforma si in functia unei alte femei atunci cand nu exista un barbat, oricare ar fi el, barbat cu functia de-a face din fata,  femeie;  ba chiar si barbatul poate deveni functia unei femei in functie de ecuatie si necunoscute), exact in aceea care este slab dezvoltata la el, si devin astfel punga lui de bani ori politica lui ori socialbilitatea lui (sau slabiciunea lui , sau chiar rezerva) . Asemenea unei creaturi se conserva cel mai bine daca se adapteaza la un organism strain; daca nu reusesc, se infurie, se enerveaza si se mananca intre ele [(aici e loc sa intervina barbatul – care este (daca este)].

Anexa mai inseamna purtatoare de cuvant, avocat al diavolului (i-as putea spune de acum gandac) si avocatul Minervei (ma rog, acesta este un pseudonim ca sa nu-i spun chiar moartea in vacanta :)))) Se ia anexa de toarta si se poarta lipit de insotitor.

In rest numai de bine, traiasca Nietzsche (in constiintele noastre)!

Intre timp sa ne mai delectam cu niste poezii:

„Gluma, viclenie si razbunare”

p.249   2. Fericirea mea

„De cand am obosit cautand,

Gasesc de toate cele.

De cand m-a-ntampinat un vant,

Imi sufla toate-n vele.”

p. 252   15. Rugina

Rugina-i buna: de esti ascutit,

„Prea tanar e!” ti-auzi necontentit.

p. 253   18.  Suflete stramte

„Sufletele stramte-mi dispalc;

Nici Rau, nici Bine aici nu-ncap.”

19. Seducatorul fara voie

„O vorba goala-n gluma arunca –

Si o femeie totusi se prindea”

21. Impotriva ingamfarii

„Nu te umfla: un ghimpe mic

Ajunge sa devii nimic.”

p. 254  24. Leacul pesimistului (nici pesimist, nici optimist, mai bine meliorist :D)

„Te plangi ca nu-i bun ce-ai mancat?

Amice, iara vechea toana?

Tot scuipi si-o tii intr-o dojana –

Rabdarea mea s-a terminat.

Asculta-mi sfatul! Fii barbat

Si-nghite-o broasca dolofana,

Rapid, far-a clipi din geana! /

Ti-ajuta mult la digerat!”

p. 259  42. Principiul celor ultrarafinati

„Mai curand tiptil s-o iei,

Nu pe labe late!

Mai curand prin borti de chei,

Nu prin usi cascate!”

45. Pe veci

„Vin azi, caci azi e de venit! –

Gandeste cel pe veci sosit.

Nu-i pasa de cel cusurgiu:

„Vii prea curand! Vii prea tarziu!”

p. 261 52. A scrie cu piciorul

„Nu vreau sa scriu cu mana doar:

Piciorul mi-e si el pisar.

Alearga liber si vioi,

Ba peste camp, ba peste foi.”