Sunt în toate minţile, dar nu mi-am revenit încă

Nu-i nimic grav🙂 Ieri s-au împlinit 101 ani de la naşterea lui Emil Cioran şi m-am gândit să dedic pe această cale un post pe care îl aveam ca draft (despre culmile disperării).

„Pe culmile disperării” inventariază o tablă de materii, materii care se identifică cu temele şi subtemele filosofiei cioraniene, de pildă: a nu mai putea trăi, pasiunea absurdului, sentimentul sfârşelii şi al agoniei, grotesc şi disperare, presentimentul nebuniei, despre moarte. Cioran vorbeşte despre nebunie, despre faptul că totul n-are nicio importanţă, adoptă o atitudine nihilistă, dar profunde de dezgust în faţa existenţei umane, în faţa unei lumi în care nu se rezolvă nimic, unde domneşte o insatisfacţie totală, contradicţii şi inconsecvenţe. Toată acestă tablă de materii se organizează în jurul unui concept esenţial: singurătatea, din care derivă, sau în jurul cărora se organizeză celelalte.

Lirismul suferinţei e de fapt suferinţa adevărată care izvorăşte din boală. Acest lirism îşi are originea în determinatele exterioare, care dispărând implicit, dispare şi corespondentul din interior. Pentru ca acesta să fie autentc, e nevoie de un grăunte de nebunie interioară. Aceasta reprezintă paroxismul lirismului.

Singurătatea e corelată apoi cu sentimentul morţii, cu acel „a nu mai putea trăi”, cu acea intensitate care trosneşte în interiorul nostru de câte ori simţim echilibrul pe care nu-l putem stăpâni, acesta fiind ca o explozie.

Vorbind despre inexistenţa argumentelor pentru a trăi, Cioran trateză tema absurdului cauzelor, efectelor, consideraţiilor morale pe care pretindem a le pune la baza vieţii noastre. În lumea disperării, spune Cioran, „pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Când toate idealurile curente: moral, estetic, religios, social, etc nu mai pot direcţiona viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva nu poate lua o consistenţă, dar, care prin ficţiunea lui poate să stimuleze o iluzie de viaţă”.

O altă idee corelată cu suferinţa e starea de singurătate interioară, în care nimic din afară nu poate ajuta, o singurătate care vizează o suspendare dureroasă a omului în viaţă. Cioran aminteşte de agonie, pe care o defineţte ca fiind linia de demarcaţie ce desparte viaţa de moarte, ultima reprezentând un sentiment pervers, un sentiment care se abandonează neantului.

Ideea de moarte trimite la o aruncare în neant, o aruncare în care pierzi totul, spre deosebire de starea de nebunie în care pierzi doar ceea ce ai specific, ceea ce te individualizează în univers, perspectiva ta particulară şi o anumită orientare a conştiinţei. Moartea nu e, după cum spune Cioran, ceva ontologic diferit de viaţă, deoarece moartea, ca realitate autonomă de viaţă nu există.

Diferenţiind oamenii normali, sănătoşi şi mediocrii de cei care nu au o experienţă a agoniei şi o experienţă a morţii, filosoful susţine că aceştia vieţuiesc ca şi cum viaţa ar avea un caracter definitiv şi tocmai de aceea ei consideră moartea ca venind dinafară, nu dintr-o finalitate lăuntrică a firii. Desigur că ne place să trăm cu iluzii care ne îmbolnăvesc. Numai iluziile ne aduc moarte, dar fără ele n-am mai fi.

Reluarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. Care ar fi misiunea morţii în lume, se întreabă Cioran? Răspunsul ar fi următorul: să arate cât de iluzoriu e sentimentul eternităţii vieţii şi cât de fragilă e iluzia unui definitivat şi a unei împliniri a vieţii. Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă.

Stările cu adevărat maladive se leagă de realităţile metafizice pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată.  Altă întrebare esenţială ar fi: „Cum se poate ca într-o vitalitate mare să apară frica de moarte sau cel puţin problema morţii? Răspunsul se datorează marilor posibilităţi de înţelegere esenţiale închise în structura stărilor depresive. Cioran vorbeşte de un fel de proiecţie a stărilor interoare asupra lumii exterioare, un soi de corespondenţă între planul subiectiv şi planul obiectiv, de obiectiv văzut ca şi cadru asupra căruia se proiecează stările sufleteşti.

Închei citându-l pe Cioran într-o manieră dezolantă şi melancolică: „N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s