Masca, intre intim si social

 

 

L-am republicat aici, corectat de pe scribd. Nu l-am mai uploadat acolo, din gogole docs, pentru ca dura prea mult si nu am rabdare 😀

 

Conceptul de mască rezonează cu foarte multe accepţiuni. Mă voi concentra în abordarea lui pe două sfere majore, ce ţin de intim (personal), respectiv de social (public). Dubla semnificaţie a măştii face o dublă trimitere : la dependenţa de alţii (context social) şi la sensul ataşat propriei identităţi (raportul de sine).

Observăm înainte înrudirea conceptului de mască cu cel de persoană. Astfel, conceptul de persoană provine din latinescul « persona », care are sensul de mască. Aceasta asociere nu este arbitrară, întrucât, după cum vom vedea,  masca e un obiect al dublei personalităţi. Actul de a se masca ţine de multiple faţete inautentice afişate, ale unei personalităţi. Persoanele purtatoare de măşti se pot înfăţisa pe baza unor pluralităţi de poziţii şi discountinuităţi de funcţii. Persoana se poate identifica cu imaginea sau cu imaginile măştilor în cele din urmă, sau nu neaparat. Nu întotdeauna scutul de protecţie devine sabie.

Dihotomia instaurată de uzul măştii (indiferent de natura sa), dintre lumea intimă şi cea socială nu face decât să ducă la dispersia persoanei.

Alte câteva accepţiuni, conform Wikipedia, « primul sens al cuvântului persoană a fost acela de mască, de „costumaţie”, prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva de pe scenă. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă (exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Un al treilea sens vizează chiar actorul însuşi, care joacă rolul (individualitatea corporală şi psihică a celui care îndeplineşte rolul). Un al patrulea sens adaugă conceptului de persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi om, la rangul (statutul) său social. Dintre cele patru semnificaţii (accepţiuni), o pondere mai mare au dobândit-o persoana ca rol social şi exprimând o valoare ».

Din perspectiva intimă, masca reprezintă o dublare a personalităţii. Dedublarea, având ca şi cauză absenţa de sine, se produce prin descoperirea alterităţii sub forma iraţională a inconştientului. Masca apare acolo unde se instaurează un conflict interior, unde apare o discordanţă între esenţă şi aparenţă. Masca are rolul unei alterităţi interioare, un fel de umbră a fiinţei.  Ea e o proiecţie a ceea ce doreşte să fie persoana dar nu este, ceea ce conduce inevitabil la o angoasă. Maca trădează permanenta nevoie de ficţiune, travestire şi iluzie a omului.

Masca relevă de secret, de pierderea identităţii, un antidot împotriva adevăratei realităţi a existenţei perosanei. Ea mai relevă de ficţiune defensivă, de acoperire, de anonimat (scrisorile anonime ale autorilor protestanti din Franţa secolelor XVI-XVII), de pseudonimie (Stendhal era purtătorul a sute de pseudonime). În secolul al XVIII-lea a existat în Franţa o adevarată proliferare a jocurilor de măşti, a transgresiunilor în umbră. Toate aceste jocuri de identitate simulată fac parte din sfera « intimului ».

Cealaltă ipostază a măştii aparţine ludicului, socialului, ea fiind un obiect cultural cu funcţie simbolică, estetică. Masca, în fiinţa ei estetică îşi creează o existenţă exterioară proprie, diferită de cea a persoanei care o poartă.  Astfel, de la şamanism, cultul totemurilor, picturile din interiorul piramidelor, picturile rupestre de zeci de mii de ani din sudul Franţei, celebrarea ritualurilor triburilor africane, sau chiar perfomarea anumitor roluri în cadrul reprezentaţiilor scenice – comedie, drama, tragedie – maştile au rămas până în istoria şi civilizaţia contemporană acele obiecte de deghizare, de camuflare, considerante valorose ca parte integrantă a tradiţiilor şi ceremoniilor. Modelul originar al măştii se regăseşte în ansamblul tradiţiilor ce slujeau unui anumit ritual – întâi magic, apoi religios.

Accesorii indispensabile costumelor de carnaval, costumelor de bal, măştile au fost privite de-a lungul timpului ca adevatare obiecte de artă. Masca a permis indifelitatea şi amestecul claselor sociale în anumite forme de divertisment : forme de prostituţie, carnaval, travesti, jocuri literare. Purtarea ei a îngăduit comportamente reprobabile, care nu s-ar fi manifestat în condiţiile unei vieti lipsite de misterul a cărui încărcătură o poartă masca. Măştile, ca « arme », au conferit persoanelor purtătoare un alt tip de statut.

Pentru omul contemporan, masca poate reprezenta un simplu obiect, dar în egală măsură, şi o interfaţă comunicaţională în lumea socială şi profesională. Expunerea nedeghizată a persoanei, fără imaginea alterată, schimonositoare a măştii, aşadar expunerea persoanei în esenţa sa, în faţa celorlalţi e de fapt o identitate eschivată, progresiv îndepărtată. Din teama şi nesiguranţa de a se descoperi necunoscuţilor, de a-şi dezvalui lumea intima, vulnerabilitatea sau viaţa personală, familiei, prietenilor, întregii lumi, împrumutul măştii e de la sine înţeles. Un exemplu ar fi acela al confuziei frecvente între verbul « a avea » (funcţia, prestigiul), cu verbul « a fi » (director, preşedinte, doctor, avocat, etc). În zilele noastre, vorbim de Persoana medic, Persoana avocat, etc. Ieşirea din sine şi completa identificare a persoanei cu masca (rolul, statutul) presupune răscumpărarea măştii de orice element de minciună şi înşelăciune. Consecvenţă, nu ficţiune.

Iată cum, cu ajutorul măştilor am învăţat să părem ceea ce nu suntem, să administrăm roluri. Putem spune că masca introduce anonimatul, acea ruptură care separă subiectul nu numai de sine, dar şi de contextul său social şi de întreaga realitate. Astfel, a articula aceste două lumi inseparabile în fapt, este probabil cea mai mare provocare umană.