Potecătoare prin Munţii Apuseni

Subsemnata şi încă (dacă nu greşesc) 17 voluntari (dintre care 2 au ajuns mai târziu pentru c-au dormit mai mult) într-o acţiune fulger (cum îmi plac mie =)) din 7 Octombrie organizată de Horaţiu de la Asociaţia Ecouri Verzi.

Într-o nemaiminunată duminică de toamnă, trezitul la ora 5.30 A.M. nu-i o plăcere (un somn mai mult chinuit în care încercam să desifrez algoritmii de la Google) dar când ştii că urmează o zi faină, distractivă, de preumblări de dealuri, păşuni, platouri (şi alocuri munţi) alături de oameni faini (muntele se pare că e printre puţinele locuri unde îi găseşti pe atâţia adunaţi într-un loc pentru o cauză, scop comun sau fără nicio cauză, scop ci pur şi simplu), nu stai să te gândeşti de două ori dacă mergi sau nu mai ales când eşti şi invitată (în comuna Lupşa, Muntele Mare, Munţii Apuseni, Alba) pe principiul cine se trezeşte scoală de dimineaţă departe ajunge.

Scopul a fost să refacem (mă rog, cât s-a putut, inclusiv la lumina lanternelor şi a frontalelor – câtă destoinicie!) distrugerile pe poteca marcată cu o crucie roşie (marcată pe ici şi colo), scop pe care l-am îndeplinit, până aproape de Valea Caselor, un platou foarte fain.

Poze nu o să inserez aici decât cu nemaiminunaţii mei bocanci pe care îmi era dor să-i scot la plimbare. Pfffai şi încă ce dor! M-au şi strâns, nicio problemă. Ca să-i simt. La fix pentru masochismul meu. Linkul cu poze second-hand este aici.

Horaţiu şi-a făcut bine tema de casă şi a venit echipat cu tot ce-a trebuit, inclusiv hârtiuţe cu numele şi numerele noastre de telefon, în caz că ne rătăcim (ar fi fost secsi să ne mai şi căutăm prin pădure – noaptea, de preferinţă =))  Mingea ca ice-breaker şi exerciţiu de început a funcţionat foarte bine. Azi acum când scriu am realizat ce răspuns … tautologic am dat. Ar fi fost ceva să răspund că nu-mi place să merg la munte şi nici să cunosc oameni noi şi interesanţi, motiv pentru care sunt acolo. Pe de altă parte, îmi stătea pe limbă să zic despre vin dar m-am felicitat apoi în gând, când am auzit răspunsul despre îngheţata cu vanilie😐

Felicitări băieţilor staşnici băieţi (ăştia-s buni la casa omului) care au decupat pătrăţele, au mutat şi cărat pietre, bolovani, au tăiat cu firăstraiele buruienile şi au curăţat astfel potecile pe care le-am bătucit şi la deal şi la vale, marcând cu ajutorul nostru pe copaci, drumul (am vopsit şi eu cu alb câteva semne şi odată cu ele şi câteva fire de păr (ca şi cum ar fi fost nevoie =)). Ocazional, s-au mai luat copaci în braţe (Andeea, Răzvan, Vali, Emi), când locul nu permitea marcarea lor în alte condiţii mai….normale?! dar zic c-a fost de bine. După atâta zburdat pe dealuri, m-a luat cu durere de cap aşa că am moţăit pe ghiozdan, sub cerul liber şi un vânt năprasnic (ce mai contează?) dar moţăiala asta de câteva minute în timp ce restul povesteau lângă mine, a fost brici. Dup aia am mai mers ce-am mai mers şi-am hotărât că vreau să ajung şi mai sus şi l-am urmat pe Răzvan (urmat … e un fel de-a spune, că l-am întrebat de la distanţă de cel puţin 2 ori dacă mai urcă şi încet, cât să nu mă audă, ziceam „Stop” să nu mai înainteze că eram cam în urmă iar ceilalţi erau mai jos şi nu ştiam dacă mai vin după noi şi nu mai aveam nici apă) dar noroc c-a dat peste un marcaj sus ce trebuia refăcut şi aşa l-am ajuns (mă tot opream pentru poze) după care au venit şi ceilalalţi. Paparazzi moment, poze de grup, etc. Am reluat la coborâre vopsitul cu roşu pasional. La urcat a fost cu alb.

Am primit cadou o pereche de mănuşi (de zugrav, aşa cred) de la Nicu (cadou de prima întâlnire zice el =)) pe care uite, îi promit aici c-o să le păstrez cel puţin 10 ani (le fac şi poză). M-am distrat foarte tare de cadou, tot repetam, mănuşi, mănuşi, ce mănuşi, hahaha, la care una din fetele din tură (nu mai ştiu cine *later edit: oare Doria?*) zice: „Ce ai fi vrut să primeşti? Diamante?” :))) Tz tz tz, no way şi cine mă cunoaşte ştie că nu glumesc.

Am gustat pâine de casă făcută cu propriile mânuşite (era să scriu şi picioruşe) ale lui Vlad (veche de o săptămână) dar foarte bună (şi în sine a fost bună dar probabil şi pentru că nu mai mâncasem pâine de aproape o săptămână – cel mai sigur mod de a nu mânca pâine e să nu-ţi cumperi, vă zic), aşa goală. + 1 deci. Ne-a filmat cu pufoşenia CANON (hmm, oare cum se aud sâsâielile mele, sunt tare curioasă?! o.0) şi a stat mai mult pe lângă fete (cea mai mare nenorocire a fotografilor) pe care le-a (şi ne-a) fotografiat cu NIKON. A regretat până în ultimul moment lipsa focului pentru slănină. Păţăşti. Vlad pescuieşte, se caţără, fotografiază, predă, merge la nunţi (şi la biserică), face pâine şi vin (nu se ştie în ce ordine, dar ce mai contează şi cine ştie ce talente ascunse mai are). De la el am aflat că cei de la Emont închiriază papuci de căţărat (de asta chiar nu mă apuc).

Am aflat de la celălalt Vlad că verdele e mai verde decât verdele nostru şi albastrul e mai albastru decât albastul nostru (şi probabil şi albul la fel, pe acelaşi principiu) în Scoţia. De reţinut că dacă vrei să vinzi ceva trebuie să ştii să te vinzi întâi pe tine şi apoi serviciile pe care le oferi, că psihosociolog te faci atunci când nu te înţelegi nici pe tine, nici pe ceilalţi. Am mai discutat despre joburi, oameni bogaţi, săraci, pasiune, călătorii, internshipuri, etc. + 1 pentru gestul cu cafeaua şi pentru dus-adus. Discuţii în concubinaj artistic purtate şi cu Ildiko (să fi fost dragoste la prima vedere?!). Cu Ildi ar fi fain să participăm marţea la şediţele Clubului Alpin Român din Cluj (adică ar fi de-a dreptul secsi).

Cu Vali am discutat despre cursurile de germană care încep acum cât de curând la Litere (hmm, oară să mă leg la cap cu ele?!), despre coursera.org, portugheză, dansuri, balet (la vârsta asta?!) şi eu cred că i-am fost spinul din coastă ca să ne apucăm de vopsit.

De la Vlad şi Vali am mai observat că dacă vrei, poţi. Nu dormiseră cu o noapte înainte şi totuşi au venit la munte. Bravos, lăudabil, eu nu cred că aş fi rezistat. Şi cu toată oboseala erau calmi şi paşnici (oare numai eu sunt irascibilă dacă nu dorm suficient?!). Păcat că n-au mai venit la ciorbă.

Doamna Carmen D, o deosebită,  zic, uimitor de energică (bravos) şi celelalte doamne cărora nu le puteam spune pe numele mic (la fel cum e şi cu nenea Ghiţă, dacă ştiţi cum zic) dar cu care nu am interacţionat foarte mult.

Ne-am întors pe întuneric prin pădure (totuţi cu lanterne şi frontale) voiosi nevoie mare, am ajuns la maşini şi magazinul/bodega din sat era deschisă, am mai stat acolo un pic, am mâncat chipsuri, napolitane (vanilia revine), băut suc, apă, bere (ce-ar fi mers un pahar de vin). Îmi ardea faţa, mă dureau cam picioarele (am aflat că ne-am plimbat cam 14 km), aveam nevoie la toaletă, îmi era foame şi sete. Ne-am împărţit corespunzător pe maşini şi 9 din noi am mers la o ciorbă (un fel de-a zice hai la o cafea). Am mers la Restaurantul Talora (rolling eyes emoticon – e Talora, nu Taloma, nici Paloma, nici Talinda) din Turda (la iesire) din spate de la Mol unde am mâncat în principiu (făcând o medie) ciorbă de fasole (cu afumătură), excepţie fiind platoul uriaş al lui Răzvan de pui, cartofi, salată şi ciorba de legume a lui Vlad pe lângă care am mai mâncat tot aşa, făcând o medie: plăcinte cu varză, cu ciuperci, excepţie făcând gomboţii (toţi, nu le-am mâncat eu pe toate).

De mult n-am mai râs aşa bine ca la munte. Mai vreau să merg. Se pare că muntele e unul din puţinele locuri în care găseşti atâţia oameni ok într-un grup organizat. Acţiunea a fost una reuşită, aşa că mulţumesc de invitaţie şi la cât mai multe chestii (fulger, da?) organizate sub forma asta. Hasta la vista!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s