„Luni de fiere” de Pascal Bruckner

Cartea împrumutată de la Olga, iat-o ajunsă în mâinile mele. Am citit-o pe tren în câteva ore. Fascinantă. Mi-a plăcut.

Am descoperit că răzbunarea are un sens. Vechea idee valabilă că what goes around comes around. Dar vă las cu ideea care mie mi-a plăcut cel mai mult (post de updatat zilele astea):

Scott Fitzerald - Moto-ul cărţii: "Veghează să nu dispari î
personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie". 
 

Din carte în timp ce ascult piesa asta:

Umorul este plăcerea pe care şi-o acordă cele 2 sexe convenind să uite o clipă ceea ce le separă.

Dezbrăcându-se, barbatii şi femeile îşi pierd deseori graţia de care au dat dovada îmbrăcaţi: nuditatea este un veşmânt prost croit în care înoată încurcaţi. Rebeca scapă acestei coruperi. Îmbracată, avea deja aerul ca e goală.

Îi plâng pe barbaţi, spunea Rebeca, sunt virgini de aceste nenorociri îmbătătoare: maternitatea şi juisarea. Nu văd cum vor putea învinge acest handicap.

Sunt gata să dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau să cedez nimic cui aşteaptă totul de la celălalt.

Despărţirea este o anticipare a rupturii pentru că ne obişuieşte cu ideea că poţi să trăieşti fără celălalt.

Dragostea înseamnă evident două solitudini care se împerechează ca să creeze o neînţelegere.

Există întâlniri prea frumoase care ucid sentimental, întâlniri banale care emit o judecată asupra josniciei relaţiilor, altele purtătoare de exigenţe cărora amanţii nu li se pot sustrage fără să decadă.

A se iubi înseamnă a aduce fără încetare dicţionarul la zi în numele unei aceleiaşi libertăţi de a fi împreună pentru  a fi proşti cu toată nevinovăţia

Orice formă de iubire, oricât de armonioasă ar fi ea, adăposteşte o dramă sau o farsă latentă. Iar în omul cel mai cinstit oricând rămâne destulă stofă ca să devină un ticlălos. Dar nu vă neliniştiţi: aveţi aerul unui cuplu foarte cuminte, un pic desuet chiar. Împreună vă stă la fel de bine ca unei cravate negre cu un costum gri. O spun fără răutate, a fi retro e la modă azi.

Prea mult trecut, nu destul prezent, niciun viitor

Să o văd era pentru mine o minune; în această femeie se amestecau secolele: curvă, mamă, soţie, muză, lolita, copilă, ea jongla cu rolurile feminităţii şi, în adoraţia mea, o veneram ca pe un atom radiind de omenie

Pe scurt, cu timpul se născu mândria, totul ne deosebea de celelalte cupluri, nu eram amanţi obişnuiţi. Lărgisem sensul cuvântului defrâu: asta ne făcu în acelaşi timp distanţi şi vanitoşi. Aceam acest vis de midinetă: să trăiesc o pasiune din care să nu-mi mai revin. În sfârşit, îmi spuneam, o să cunosc un erotism inspirat, departe de stupida bestie cu două spinări: voiam să dobândesc vicii durabile, la fel de spontane ca ritmul cardiac

Perversiunea nu este forma bestială a erotismului, ci partea sa civilizată: copulaţia este demnă de animal, numai deviaţia este umană, impunând o măsură barbariei organelor, şi construieşte o artă complexă altoită pe o natură simplistă. În perverşi există un artist care-şi împarte domeniul cu un preot într-o aceeaşi fervoare pentru artificiu.

Viaţa noastră amoroasă, după ce fusese o sumă de minunări, deveni o sumă de nelinişti, şi începu să manevreze între angoasă şi oboseală, în căutarea riscului necesar excitaţiei.

Ciudată epocă: cel mai greu lucru nu e să îndepărtezi din ea obscenitatea, ci să o faci să se ivească. Toleranţa a dezamorsat cele mai licenâioase situaţii, sexul este un biet sacrilegiu care nici nu mai are măcar virtuţile sacrului. Nu decăderea îl ameninţă pe libertinul modern, ci plictiseala.

Trăiserăm prea sus pentru slabele noastre temperamente şi ne simţeam ruşinaţi ca săracii care sunt invitaţi într-o seară la un festin şi trimişi după aceea înapoi la cocioabele lor.

Întotdeauna există mânie într-o dezmeticire. Eram supărat pe tovarăşa mea că nu-mi mai inspira destulă pasiune, şi mă apucai să doresc să aibă pudoarea să se eclipseze. Iubind-o mai puţin, aproape că o detestam, iar cum perversiunea fusese forma pe care o luase ura noastră, perversiunea o dată dispărută se transformă în răutate.

Drama e că mă iubeşti prea mult, mult prea mult. Pentru că n-ai cu ce să te ocupi, n-ai o muncă în care să te implici. Îţi cer să mă iubeşti mai puţin: pasiunea ta mă încurcă”

Unde amanţii se unesc, se prefac în scrum.

Fidelitatea faţă de o persoană este un preţ prea scump plătit ca să nu fie compensată printr-o excitaţie egală: fiinţa căreia i se adresează o preferinţă exclusivă are sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toţi bărbaţii, pe toate femeile pe care prezenţa sa îi exclude. Sarcină imposibilă: nimeni nu este diver şi multiplu precum e lumea.  Începui să urăsc fidelitatea anxioaxă a dragostei pasionale căreia îi opuneam febrilitatea veselă a zborului din floare în floare sau pur şi simplu atonia emoţională a celibatarului. Regăseam sentimentul conjugal prin excelenţă, încărcat cu tovarăşele mele anterioare: congelarea entuziasmului în oboseală.

Ura, se spunea adesea, este celălalt versant al iubirii.  Şi dacă ar fi valabil contrariul? Dacă afecţiunea n-ar fi decât o paranteză între două bătălii, un răgaz, timpul să-ţi tragi sufletul […] Cum concepeam dragostea sub forma unei suprasolicitări permanente, doar peripeţiile reînnoite, loviturile de teatru, certurile, împăcările puteau să-mi reţină inima neliniştită.

Ca toate cuplurile, dădeam o întrebuinţare cvasinarcotică micului ecran şi cinemaului, plăceri matrimoniale care îngăduie soţilor să se suporte mai mult timp fără a trebui să-şi vorbească.

Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu „pe noi doi” şi ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?

Mic tezaur de răutăţi (Rebeca), provizie de orori, rezervă de scorneli cu care îmi protejasem extravaganţele şi a căror simplă mărturisire, în anumite zile alese, îi pricinuia profunde şi violente suferinţe

Rebeca era complicată pentru că explora minuţios toate ungherele acelei cuşti pe care o numea pasiunea sa pentru mine; în schimb, nu era complexă; neexplorând decât aceste unghere n-avea a-mi oferi niciun mister. În locul elanului creator, se usca în analiza nefericită a sentimentelor sale. Orice îi ierţi unei fiinţe, vulgaritatea, prostia, orice, în afară de a te plictisi cu ea.  În dragoste, contrar administraâiei, prinicipiul vechimii este un handicap, avansarea se efectuează de-a-ndoaselea. De fapt mă lictiseam de moarte cu ea. Iar plictisul este un tovarăş pe care nu-l suporţi decât în singurătate: pentru că nu vrei martori în acele clipe blestemate, de frică să nu capeţi de la ei o imagine infamantă.  Ai remarcat oare cât de mult ne descompune lipsa de evenimente prin calmul ei, la fel ca cele mai violente catastrofe?   

Ni se tot repetase că dragostea poartă în ea un principiu în afara legii, un simţ irepresibil al delictului. Nu vedeam însă în ea decât cuminţenie, conformism, plecăciuni, frică deghizată în frumosul nume de sentimente, iar pasiunilor legale nu le dădeam numele de dragoste. Ştiam că deviza mic-burghelzilor: „paharul e mic, dar beau din paharul meu” este chiar cea a amanţilor care rămân împreună doar fiindcă nu găsesc ceva mai bun. Nu există soţ iubitor, iubită castă care să nu abandoneze pe loc slaba sa fiertură monogamă dacă i s-ar garanta abundenţa de parteneri şi reînnoirea materialului amoros.

Ce este un cuplu? Renunţarea la existenţă în schimbul siguranţei, chipul fără atracţie al dragostei legitime. Acest spaţiu închis le banalizează până şi pe fiinţele cele mai puţin dotate pentru banalitate, le îngrunează pe cele mai mercuriale. Vedeam în jurul meu indivizi cufundându-se în medicoritate, îmbătrânind, resemnându-se, abandnându-şi unul câte unul elanurile tinereţii pentru mlaştinile funcţionariatului conjugal. Vedeam bărbaţi îndrăzneţi, femei libere pecare viaţa în doi îi demobilizase, îi făcuse serbezi, a căror coabitare le tocise acuitatea.  Uram mimetismul concubinilor, docilitatea lor în a adopta defectele consortului, complicitatea lor lipicioasă şi până şi trădarea care-i uneşte încă. Nu exista niciunul din prietenii mei care să nu fie exemplul grimasant al condiţiei mele.

Nu puteam să scap de certitudinea că adevărata viaţă se află în altă parte, departe de mizerabilele expediente ale cuplului şi de virtuoasele nerozii ale dragostei nebune (care este de fapt summnmul atitudinii călduţe din moment de vizează să ne facă să suportăm pe viaţă tovărăşia aceleiaşi persoane). Gândul că va trebui să trag de această legătură flască în tenebrele fără sfârşit ale unei existenţe stricate mă îngrozea.

Adevărata frumuseţe este o plăcere a numărului, ea rezidă în diversitatea carnaţiilor, în mulţimea chipurilor, cele mai frumoase femei sunt cele pe care încă nu le cunoşti.

Cei mai mulţi bărbaţi văd trecând femei pe care le doresc, pe care nu le vor avea niciodată şi se resemnează. Eu nu mă consolam cu aceste trecătoare fugace, fiecare din ele îmi era o rană care sângera la nesfârşit: ocaziile pierdute mă dureau aşa cum pe amputat îl doare braţul ce-i lipeseşte.

Mă bucuram de acest lux (mersul la curve), a face economie de seducţie şi binecuvântam banii care, corupându-i pe indivizi îi deschid spre combinaţii erotice incomparabile. A plăti îmi îngăduia, de asemenea, să gust din toate tipurile de femeie după care mă dădeam în vânt şi pe care viaţa nu mi le oferea decât în doze mici. Prostituţia era pentru mine un fel de rit de complicitate între producători independenţi, o experienţă de mic cartofor care are drept teatru strada şi drept principiu cheltuiala.

Oricât de frumos, de fermecător, de inteligent ai fi, va exista întotdeauna o femeie care să-ţi urască talentul, reuşita şi care să-ţi prefere fiinţe mai puţin norocoaseş ; sau, păgubos şi nefericit, alte femei care să-ţi reproşeze această urâţenie, acest eşec. A plăcea este deci negative, nu-I plac uneia sau alteia decât lăsându-le indiferente pe cele mai multe. E o experienţă sfâşietoare să fii adorat de câţiva, detestat de alţii şi neglijat de majotitate.

Există deci o neînţelegere: afecţiunea pe care ţi-o poartă o fiinţă te lasă perplex de 2 ori: mai întâi te miri că nu toţi te iubesc cu aceeaşi ardoare, apoi ajungi s-o bănuieşti pe femeia  (sau bărbatul) care te adoră că are vreo slăbiciune.

Aşa de mult o tratasem de prostănacă şi de ignorantă încât se prostise şi se blocase pentru totdeauna. Astfel, împiedicată de tot în handicapurile sale ca într-o haină prost croită, bătea pasul pe loc pe aceleaşi făgaşe. Sub motiv că-i dezvolt darurile lăsate în paragină, i le afundam şi mai mult, resortul politicii mele fiind să secretez culpabilitatea de care pretindeam că o eliberez.

Dragostea mea pentru tine a fost o lungă eroare care şi-a aflat adevăul. Într-o zi orice fiinţă îşi întâlneşte stăpânul care-o face să plătească răul făcut.

Tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naşte din stângăcia lor.


		

Un gând despre „„Luni de fiere” de Pascal Bruckner

  1. Pingback: Henry Miller – Opus Pistorum « Dar vai!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s