Câteva poze şi impresii de la spectacolul „Scaunele” din Fabrica de scaune, Antares

Spectacolul de teatru „Scaunele” de Eugen Ionesco (acum l-am văzut prima oară) s-a jucat, unde altundeva dacă nu într-o fabrică de scaune, mai precis la Antares, în incinta Clujana, din Piaţa 1 Mai.

Atmosferă cam creepy până acolo, drum naşpa, gropi, aproape întuneric când am ajuns, mulţi câini, not nice at all. Noroc cu taxi dus-întors că până găseam adresa exactă, s-ar fi terminat piesa (am apetenţă pentru a mă rătăci).

Spectacol frumos, mi-a plăcut. Felicitări actorilor şi domnilor angajaţi la Antares. Am văzut eu că le-am smuls câteva zâmbete autentice cu prilejul piesei. S-au bucurat din câte am observat că fac parte, chiar şi dacă secundar, să spunem, din piesă. Aplauze nu primeşti tocmai în fiecare zi😉

Câteva poze second hand, din fabrică:

Partea interesantă: primele hai să spunem 15 de minute s-au jucat într-o sală

iar restul în alta, publicul fiind chemat de către David Ion Sabău: „hai”, neştiind la ce se referă, până ne-am ridicat toţi de pe scaune şi l-am urmat. Ei, aici e cealaltă încăpere din fabrică unde am cam îngheţat de frig.

Replici din piesă:

„puteai să ajungi preşedinte şi mareşal şef, numai să fi vrut” (bărbatul era mareşal al imobilului)

„avem o viaţă modestă, dar plină, Semiramida” (i s-a spus şi căcăreaza)

„suflet proaspăt ce uită tot”

” eu nu sunt eu, sunt altul, eu într-altul”

„logica pură nu există, ea e o imitaţie”

Piesa face parte din teatrul absurdului şi am putea spune că nu are niciun sens, personajele vorbind practic cu nişte scaune şi imaginând vizite ale anumitor persoane: o doamnă, un colonel şi a foarte multă lume iar spre sfârşit, a împăratului. Cum spune personajul („puiu”), el e plictisit. Când eşti plictisit te apuci şi inventezi. Renunţi la a imita luna februarie, la a istorisi aceleaşi poveşti şi a te identifica cu aceleaşi personaje şi plăsmuieşti altceva, un alt palier al vieţii în care eşti deopotrivă actor şi spectator. Poţi contempla de pe margine (în cazul în care personajele ar avea discernământ) propria viaţă şi a vedea cât de absurdă e. Sau dimpotrivă, poţi fi protagonist, identificându-te cu un rol, făcând astfel parte din decor, sau chiar de pe „scenă”.  Scenă între ghilimele pentru că în a doua sală lipsa ei a fost cea care a deosebit lumea imaginară de adresarea către public. Scena a fost de fapt bariera imaginară ridicată de actori în timp ce se plimbau printre scaune şi schelele de metal, într-un spectacol tip „promenadă”.

Reprezentaţia a fost completată de intervenţia troşcoletelor (cum să le zic?) conduse de domnii de la firma Antares.

Hai că spunem că piesa e o piruetă pe culmile gândirii absurde în care e vorba de singurătate, de fapte care nu au nicio importanţă în faţa unei lumi în care nu se rezolvă nimic, unde domneşte o insatisfacţie totală, contradicţii şi inconsecvenţe şi în care nimic din afară nu poate ajuta.

Un gând despre „Câteva poze şi impresii de la spectacolul „Scaunele” din Fabrica de scaune, Antares

  1. Pingback: Cu cine mă văd şi pe unde în luna Martie « Dar vai!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s