Vointa de putere

Pana revin cu Linchpin (2), continuarea lui Linchpin (1) , ma concentrez, scriu  si  ii dedic z(m)eului o introducere din teoria despre vointa de putere a lui Nietzsche sau mai bine zis, o scurta introducere in genealogia moralei, ca tot am vorbit, ba chiar am i-am si visat si pe stapani si pe sclavi 😀 Mai bine scris, asa ca la un fel de examen 😀

Scurta introducere: Potrivit lui Nietzsche (1844-1900) in religia si filosofia crestina, sensul conceptului de libertate e corelativ sensului  conceptului de interdictie. Libertatea nu poate fi gandita in afara constrangerii sau a pedepsei. Religia si morala crestine sunt in conceptia lui Nietzsche, asimilate intr-un mod iluzoriu principiilor iubirii.  La baza valorilor promovate de religie si morala (ex: ascetism, cumpatare, stapanire de sine, renuntarea la orgoliul propriu, la constiinta, etc) se afla dorinte nesatisfacute de putere, libertate, senzualitate si nesatisfacerea lor provoaca degradagrea celor ravnite.

Astfel, se contureaza doua concepte : cel a “vointelor slabe” reprezentat de viata crestina si cea a “vointelor puternice” reprezentat de aristocratie a caror valori fundamentale sunt libertatea si puterea.  Unii zboara, altii se tarasc. Rezulta resentimentul sclavilor la adresa stapailor, ca-n fabula cu vulpea si strugurii acrii 😀 Ar vrea ei sa fie ca cei puternici, dar nu prea pot. Si astfel neaga ideile lor, le condamna.

Stim de la Nietzsche ca diferentele de valori morale au luat nastere in cadrul unui neam dominant, care avand un sentiment de satisfactie a devenit constient de deosebirea lui fata de neamul dominat. “Bunatatea” in acest context semnifica mandria, detasarea, vanitatea si constientizarea propriilor valori. Starilor de satisfactie ale nobililor  li se opun cele de dispert la adresa neamului slab. Sunt dispretuiti lasii, mincinosii, oamenii meschini, lingusitori. “Noi cei ce graim adevarul” – asa se numeau intre ei aristocratii din vechea Grecie. Sentimente de plenitudine versus cel de neimplinire.

Nobilii ii ajuta pe cei slabi nu dintr-un soi de bunatate caracteristica, ci pentru sporirea sentimentelor de  generate de belsugul de putere. Stapanii nu ii pretuiesc decat pe cei ca ei, de aici si ideea de obligatie, dar la alt nivel (de la egal la egal, niciodata pe filiera sus- jos).

Pentru sclavi, conceptul de “bun” e asociat cu neprimejdiosul, un fel de bonhomme. De fapt ce-i deosebeste pe cei nobili de ceilalti, e idea de a nu renunta la propria resonsabilitate sau la impartirea ei si gradul si simtul diferit al igienei. De exemplu, cel care a suferit indelung nu e cu nimic mai presus decat cel care a fost acoperit de glorie numai prin faptul ca primul stie mai multe, a trait mai multe fata de cel bland, intelept. Asta e o vanitate spirituala(tipica celor slabi, tipica religiei, credintei). Desi, din cate stiu eu, victimele au intotdeaua castig de cauza. Sau nu neaparat 😀

Sunt multe locuri opera lui Nietzsche unde apare distinctia dintre vointele slabe si cele puternice. Teoria e dezvoltata mai pe larg in “Dincolo de bine si de rau”.

Nu stiu ce concluzie sa trag. O sa revin cu idei din opera lui Nietzsche. Cele doua sunt clar, doua specii aparte. Pentru aristocratie conteaza rangul, demnitatea, ascensiunea in timp ce sclavii, captele mediocre sunt adeptii instinctului de conservare. Din niste teze, cateva antiteze nu rezulta o sinteza.

Un gând despre „Vointa de putere

  1. Pingback: Lumea sexului de Henry Miller « Dar vai!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s