În supa miso

O carte de la duda (imprumutata :D), de Ryu Murakami.

Dupa ce am terminat cartea, m-am gandit la filme, la ce-ti ofera un film in comparatie cu o carte. Vesnica dihotomie intre imagine si cuvant. Filmele, cum le vad asa le uit, dar imaginile dintr-o carte… alea-mi raman foarte bine intiparite in minte. Nu stiu de ce. Imaginea versus cuvant. Clar, cuvantul. Fileme le vad, le uit, nu ma afecteaza in nici un fel. Nu vorbesc de filmele horror. La alea nu ma pot uita. Punct.

O carte pe care am numit-o, infricosatoare, inspaimantatoare… prin exagerare, of course. Suspans pana la ultima pagina, pana la ultima fraza, pana la ultimul cuvant. Am citit pe autocar si acasa. O carte ce a beneficiat de atentia mea maxima pentru a urmari toate detaliile, replicile, evenimentele descrise. Senzatiile, starile interioare, conflictul psihologic – extraordinare.
Daca ma gandesc mai bine, cartea nu e socanta, mesajul nu e nici infricosator sau inspaimantator. E doar deprimant. Dar deprimant rau. Redau cel mai interesant (my opinion, of course) pasaj din carte.

Un experiment cu o pisica : „o pisica tinuta intr-o cusca unde are un buton pe care, daca il apasa, primeste de mancare. Repeti miscarea asta pana cand pisica invata, iar apoi o infometezi. Dupa aceea o pui in cusca, numai ca de data asta, cand apasa pe buton, este electrocutata. Un curnet slab, ca o pala de vant pe fata, dar rezultatul e acelasi. Pisica devine instabila si incepe sa dea semne de tulburare psihica. In cele din urma isi pierde apetitul si moare de foame”

Povestea cu pisica istorisita de Frank ii pare intersanta lui Kenji. Faptul ca ” pisica apasa cu labuta un buton si primeste mancare. Asta trebuie sa fie placut de invatat. Apoi, infometat, incerci acelasi lucru si esti rasplatit cu durere. Evident ca pisica aia nu intelege ce se intampla”

Ce-ar face un om in cusca, ipotetic vorbind? sau mai degraba practic…un om cu ratiune, cu toate partile componente ale creierului, ca nu vorbesc aici despre lobotomie, desi in carte e descris faptul ca Frank a suferit de asa ceva – mai pe romaneste, o iei razna. Faptul de a nu mai fi el si constientizarea acestui fapt, de a fi un altul in raport cu actiunile intreprinse = un mare VAY!. Simptomele de „vatamare” ale lobului frontal s-au inregistrat la balamuc, sub forma unei operatii.

Si acum, omul nostru ipotetic (am depasit momentul cu pisica, mergem mai departe, pe o treapta superioara – superioara nici eu nu stiu in ce sens, probabil vorbim de om si nu de animal) ar mai avea incredere dupa prima electrocutare, sa apese butonul, in speranta ca, in locul unui soc, ar primi mancare? Ar ajuta ratiunea, ar ajuta intuitia? Ar ajuta simturile? Ce-ar ajuta? Ce sta la baza deciziei in cazul asta? Vointa de surpavietuire, instinctual de conservare, satisfacerea nevoilor, sau frica de durere, teama instaurata in urma experientelor trecute? N-ar fi si omul buimac, intocmai ca si pisica?

Cartea subliniaza ideea de degradare, faptul de a trai intr-o lume in care nu stii cand primesti mancare, sau cand ti se administreaza un soc electric – luat ad litteram si nu numa. Socuri pot fi multe. nu doar cele electrice 😀 Lipsa discernamantului ca efect al unei cauze terifiante induce ideea unei lumi lipsite de sens. Cusca e asimilata lumii.

The end. Cititi cartea!!! O recomand si eu mai departe :p
pese: recitind exemplul de mai sus, realizez ca prin el e ilustrat cel mai bine intreg mesajul cartii. Am sarit aici peste scenele cu atrocitati (nici nu este spatiu aici pentru asa ceva)
Hai muak!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s